Torok. Așa îl chema pe profesorul nostru de muzică. Și dacă pentru voi muzica în școala generală a fost ca și o plimbare prin parc, pentru noi, cei care am avut ghinionul să-l avem ca și profesor, a fost un coșmar. Trebuia să înveți la muzică. Da ați citit bine. Mai dădeam și lucrări de control. Și erai ascultat din teorie plus o probă practică! WTF! Nu prea aveai cum să scoți o notă mai mare de 7 la el. Chiar dacă cântai bine și înnvățai teoria. Găsea el ceva. Avea o plăcere malefică să te vadă cum te chinui să cânți în fața unei clase întregi. Cum roșești și falsezi acolo, sub privirile celui mai dur critic. Puștanii de vârsta ta…
La Torok nu avea nimeni nota 10. Doar… Doar copii care erau la cor. O mână de fericiți, aleși ai soartei, pentru care toată corvoada luase sfârșit. Nu numai că nu mai erai scos la tablă niciodată, dar mai aveai și o medie de 10 la sfârșitul trimestrului… Așa că vă provoc: cine a intrat la cor în clasa a 7-a? Aveți trei încercări…
Da, prieteni. Subsemnatul. Eram corist. Dacă stau bine și mă gândesc nici nu mai știu la ce voce eram… A doua sau a treia… Că tata se supărase când i-am spus:
– Am intrat la cor, la școală, la vocea a 2-a…
– Nici măcar aici nu puteai să fii primu’? Să fii și tu la vocea întâi…
Trec peste entuziasmul debordant al tatălui mei și vă zic că deși sună foarte nașpa, vă asigur că nu era. Eram scutiți de la multe ore, făceam o groază de excursii cu corul și ce era uber: eram doar vreo 15 băieți. La 30 de fete… Trai neneacă… Plus o notă de 10 la muzică la noi în școală însemna mai mult decât zecele luat de Nadia Comâneci la Montreal…
Bineînțeles că 90 % din cântece erau despre partidul călăuzitor , conducătorul iubit, savanta de renume mondial și poporul muncitor. Printre toate cântecele aste aveam unul care se numea „Floare roșie ca jarul” ca să înțelegeți despre ce era vorba al doilea vers era „am pus apei stăvilarul”. Un fel de foaie verde, cum știți că sunt toate cântecele românești transformat în culorile partidului iubit. Floare roșie…
BUn. În cântecul acesta, noi, sopranele 🙂 trebuia să cântăm o parte a cântecului într-o tehnică intitulată (sper să nu greșesc) legato . Legato înseamnă să cânți mai mute note legate, fără pauză între ele. Noi – sopranele- cântam ceva cu suflet cuu-raa-aat. curat. la fiecare silabă trebuia să urcăm puțin notele.
Numai că, trei puștani cretini dar puși pe glume, ne-am hotărât să cântăm „suflet cu rahat!”
Zis și făcut. Și dacă ne-am hotărât să facem mica noastră glumiță, am zis să o facem la cel mai mare eveniment de gen. Armonii de primăvară.
Am cântat vreo 3 cântece fără cusur. Sala era în delir. Apoi a venit momentul maxim. Venise melodia noastră. Și la primul cu-ra-hat, toate fetele din jurul nostru au pufnit în râs. Torok care dirija energic a oprit cântecul cu un gest de arbitru internațional. S-a lăsat liniștea în sală… Cu un deget ne-a arătat pe rând pe fiecare. Și tot cu acelasi deget ne-a arătat să o tăiem de acolo. Am coborât spășiți sub privirile uimite ale celor 400 de spectatori sin sală, care nu înțelegeau ce se întâmplase. Cred că până am ajuns în culise plângeam toți trei ca niște babe. Nu ne gândeam la altceva decât că vom rămâne corigenți la muzică, poate repetenți, o să fim scoși în careu… Eram gata… Social eram distruși…
Deodată dezastrul, acest copil iubit și drăguț al soartei a lovit în mulțimea de copii care tremurau pe scena sălii neîncălzite. S-a rupt podiumul pe care stăteau elevii, mai precis partea din spate care era cea mai înaltă. A urmat o învălmășeală generală, dacă puteți să vă imaginați vreo 45 de pionieri imbrăcați impecabil care se tăvăleau unul peste altul ca la un joc de domino… S-a oprit spectacolul vreo jumătate de oră, părinții au năvălit pe scenă, urlete, scâncete, tot tacâmul… Ne-am strecurat și noi pe scenă, să dăm o mână de ajutor… și uite așa s-a terminat bravada noastră… Am scăpat ca prin urechile acului. Și am cântat până am terminat clasa a VIII-a. Dar n-am mai făcut glumițe…
lol 🙂 eu cântam ca dracu’ da’ toceam teorie si compensam la medie 😛
iar despre scenă: mda … conspirație …