Am fost în mall. Să cumpărăm niște chestii necesare traiului. Apă și castane. În rest avem tot ce ne trebuie.
Asta ne mai lipsea…
Și, pentru că-i sezonul, în holul stabilimentului e un târg de crăciun. Adică e o doamnă care vinde ciocolată tradițională de casă adusă din ungaria și care participă și la celelalte 11 târguri de antichități care se organizează acolo, mai sunt 3 băieți care vând cristale din alea scoase din mină, e o tarabă cu niște bile de piatră și nelipsiții meșteri populari care vând perne chinezești și papuci de casă croșetați manual de niște femei din turcia.
#tradiții cum ar veni.
De obicei nu interacționez cu cetățenii, că nu-s în targhet. Astăzi, lucrurile nu s-au întâmplat așa, pentru că dacă ar fi fost una din acele zile în care nu se întâmplă nimic, acum m-aș fi uitat și eu cu nevastă-mea la filmul cu James Bond, în timp ce aerisim casa că am uitat castanele în cuptor și s-au carbonizat. Asta cu castanele chiar s-a întâmplat. Jur.
Așa. Deci mergeam noi, ca doi adolescenți, de mine și de nevastă-mea – zic, ținându-ne tandru de mânuță printre cetățenii care studiau atent oferta de pietre, bile și ciocolată de casă.
Un băiat, tarabagiu, se ridică brusc și vine spre mine, și așa, la fel de brusc și de neașteptat îmi întinde un inel.
Io, surpins nițel de gest mă opresc într-o poziție defensivă pe care am învâțat-o din filmele cu Chuck Norris…
– Pune-ți inelul ăsta! zice tarabagiul! O să vezi! Își schimbă culoarea în funcție de starea ta sufletească!
Mno. Ești familiarizat, cred cu filmele alea de acțiune, în care un băiat își pune un inel de la o tarabă și după aia, trebuie să salveze lumea. Așa se întâmplă de fiecare dată.
Am stat un pic și am cujetat, așa moroșenește. Mă și doare un pic spatele. Îs și puțin obosit că am muncit la #casagaben… Nu am nici timp să salvez lumea… Apoi m-am gândit care e starea mea sufletească. Căt sunt de apăsat de mizeriile pe care le face PSD-ul, de pozele alea cu spitatele infecte și cu știrile despre lipsa medicamentelor de la Smurd… Parcă prea multe gânduri negre pentru un singur suflețel. Și i-am zis omului:
-Io-l pun, da la câte am eu pe suflet acuma, sigur ți-l stric!
Mno. Cetățeanul a stat un pic pe gânduri și la fel de brusc cum a venit, fix la fel, a și plecat.
Cred, acum, gândind la rece (v-am zis că stăm cu geamurile deschise de 2 ore că ni s-au carbonizat castanele în cuptor) că cetățeanul, având experiență o fi văzut că eram prea încărcat cu energii negative… Adică, dacă vinde scule din astea sofisticate, sigur se pricepe la suflete… nu?
te salut și ne auzim mâine, că-i luni și sigur mă citești de la muncă.
Bun. Ideea e că îmi era dor să scriu pe blog. O să dureze puțin până-mi trece.
Ne cam fuse dor de d-voastra dar vaz ca v-ati revenit!Multumim frumos si la mai multe articole!Sigur n-aveti singe de moldovean?Aduceti putin cu Ion Creanga!
mama era din Piatra Neamt :)))