Vasile Furnizoru, dacă nu mă citești (asta e…) e un personaj cu vechime pe blogul meu.
O să-ți las la sfârșitul acestui articol niște linkuri. Nu acuma, că te pierd și nu mai terminăm discuția asta…
Io apelasem la Vasile Furnizoru ca să-mi aducă niște televizoare din Germania. Așa ne-am și cunoscut. Și mi-a adus. Găsise acolo o firmă, unde lucra un român. Și de unde le cumpăra cu 30 de mărci și mi le vindea mie cu 50. Nu era un biznis rău. Pentru că dădeam 50 de mărci pe cele care funcționau. Și nu pierdeam bani. Plăteam drumul, (30 de mărci pe bucată) le ”trăgeam în bandă” și le vindeam cu 200 -250 de mărci. Omul lui Vasile le lua gratis, așa erau vremurile în Jermania, le testa și toată lumea era fericită. Aparatelor care nu funcționau, li se tăiau cablul de alimentare. Metodă simplă, nemțească.
Se întâmpla, uneori, să ajungă în Triaj aparate scumpe. De bani mulți. Dar defecte. Nu contează ce aveau. Omul lui Vasile le băga în priză, punea antena. Dacă nu porneau le tăia cablul și le arunca la reciclare. Asta până într-o zi. Când Vasile Furnizoru a văzut o grămadă de televizoare de mii de mărci, aruncate în curte.
-Ce-i cu astea, FernseherMaister (maistrul televizoarelor)?
-Astea-s kaput!
-Aber, zice Vasile, das ist viele geld. Mucho dinero!
– Ja! zice meșteru. Aber das is defekten.
cam astea erau toate cuvintele pe care cei doi le știau în germană…
Mno. Mintea Vasilelui nu funcționa ca cea a unui om obișnuit. Și unde orice om obișnuit vedea o gămadă de televizoare scumpe și defecte, Vasile vedea o oportunitate să facă bani.
Așa. că 3 ore mai țârziu, Vasile înarmat cu un ciocan, reveni la grămada de televizoare. Alege un televizor, cel mai mare și mai nou, iî dă 3 ciocane în ecran. Îi sparge și capacul de plastic, apoi, opintindu-se îl urcă in Mercedesul lui Kombi, vechi de 29 de ani. Adună toate cioburile și bucățile de plastic, le aruncă în portbagaj…
Și plecă relaxat la drum.
Nu durează mult până detectează în trafic un cetățean german, echt (adevărat). Să-i zicem Johann, care mergea grăbit cu o dubiță, la muncă. Bănuim. Vasile, îl mirosi, că avea el un simț special. Așa că îl depăși, nervos, și când ajunse în fața lui, frână puternic. ABS-ul, ESR-ul, ESP-ul și EKG-ul vechiului Mercedes porniră timid, speriate și ele, după 25 de ani de inactivitate…
Duba cetățeanului german se înfipse cu viteză în spatele Mercedesului.
Vasile, coborî nervos, cu mâinile în cap.
-Mensch!!! Was machst du!?
– Aberr… du bremse brusc!!! (cred, nu-s sigur că asta ar fi trebuit să zică cetățeanul german)
Vasile, deschide portbagajul.
-Scheisse!!! Câcat!!!
Germanul se apropie timid de portbagaj. Un televizor Bang and Olufsen ședea în zeci de bucăți împrăștiat prin porbagaj. ZOB!
-fünftausend Deutsche Mark!!! fünftausend Deutsche Mark zbiera Vasile în timp ce-i arăta cele 5 degete, pline de ghiuluri de aur… Cinci mii!!!!
-Scheiße, grăi germanul. Gramatical corect…
.
Vasile a primit de la asigurări 3000 de mărci pe televizor. Și 2000 ca să-și repare mașina.
O zi de muncă, grea, pentru un azilant. Care nu știe limba. Și nici nu avea drept de muncă…
Ce învățăm noi din asta?
Că cel care lovește din spate ÎNTOTDEAUNA E DE VINĂ!!! indiferent pe ca bandă și cu ce viiteză mergi…
Nu?
Am râs cu lacrimi