Noi muncim într-o hală la marginea orașului. Practic dacă am avea un uliu în oraș, noi + locul nostru de muncă, suntem fix pe linia unde el, uliul, s-ar întoarce atunci când survolează zona. Înțelegeți? Deci, repet, la marginea orașului. Depărtișor.
Pentru că așa-i în biznis, primim zilnic tot felul de acte, scrisori, facturi, chitanțe, cataloage, colete și colețele, cărți și alte articole pe care mi-e lene să le enumăr. Că-i seară și începe meciul…
Majoritatea chestiilor vin cu curierii ”rapizi”… Da… ăia care livrează în ”maxim 24 de ore”…
Altă discuție…
Din motive care mie personal îmi scapă, unii colaboratori trimit chestii cu Poșta Română. Instituție care mie, personal, până acum o ceva timp îmi repugna. Aveau un poștaș care de fiecare dată când intra la noi în birou era numa dor, jale și ofuscări. Era obosit, nervos, indignat, plouat, răcit… toate stările negative prin care poate trece un cetățean. N-avea nici o treabă… Era supărat pe câini, pe vreme, pe șefii lui, pe geanta prea plină, pe noi, pe expeditor, pe toată lumea! Dar fără excepții! Da! Și pe tine! Chiar și pe tine! Nu întreba de ce că nu am un răspuns la asta!
Well, prieteni, acum un an și jumătate, toată treaba s-a schimbat. Cetățeanul tulburat a dispărut din peisaj și în locul lui a apărut o fătucă. Zic fătucă, nu din lipsă de respect ci pentru că am o vârstă și pot să folosesc legitim expresia ”pe vremea mea…” 🙂
O domnișoară, ca să fim corecți! Mădăras Ștefania Iuliana. Vine aproape zilnic pe bicicletă, e prietenă cu toți cățeii din jurul halelor, cară o geantă mare, mare de tot și grea după ea, dar zâmbește! Da prieteni! Zâmbește! Chiar dacă plouă, sau e zăpadă și frig, fata asta zâmbește de fiecare dată când intră în birou. Are așa o veselie molipsitoare și face munca asta cu plăcere!
Am întrebat-o din curiozitate cum se descurcă. Mi-a spus, foarte serioasă că e greu. Că are zile în care nu poate duce toate scrisorile și coletele și atunci vine sora ei să o ajute. Că iarna merge doar pe jos 10-12 kilometri pentru că nu poate folosi bicicleta. Că lucrează până târziu.
Dar mi-a mai spus, zâmbind, că îi place meseria asta! Și că poate trece peste toate greutățile!
M-a impresionat!
Așa că, prieteni, sfatul meu prietenesc e să vă faceți munca, indiferent care ar fi ea, cu plăcere. Cu responsabilitate. Și cu zâmbetul pe buze! Așa ca Ștefania!
P.S. dacă toți angajații de la Poșta Română ar fi așa… 🙂
.
Articolul acesta face parte dintr-o campanie. Dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei. Îmi plac oamenii care își fac munca cu plăcere!
.
Proiectul „Fii activ la orice vârstă!” este implementat de ANOFM în parteneriat cu Rusu & Borţun Consultanţă şi SISTEM & NETWORK SOLUTIONS, şi este finantat prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013
Am fost si eu postas… ~360 de plicuri pe zi, 1 ora imi lua numaratul plicurilor (duduiei de la birou ii era lene -lenea e cucoana mare-) apoi inca 6 (in teorie calculcam 1 minut/plic) sa le livrezi, distanta parcursa zilnic? ~10 km . Timp in teorie fara pauza? 7 ore. Timp efectiv cu 0 pauza? 9-10 ore. Salariu? Minim + bonuri. Merita financiar? Nu. Mi-a placut? Da… mai putin partea cu remuneratia sau cu fosilele care raspundeau la geam „dar ce, eu sunt singura din bloc care poate deschide la interfon?”
Da. E o meserie grea…
Și dacă fătuca era profesoară sau educatoare, atunci 20 și ceva de copilași aveau o zi mai bună și recursiv părinții lor, celor apropiați părinților și așa mai departe !
Dacă doar ar exista mai mulți ca ei, atunci lumea ar fi cu mult mai bună !
si eu lucrez in zona la o statie de betoane si ” de astea”(cum m-a interogat cineva la telefon)si asa e postasita e de ”champions league”
ii bine macar ca ea ii fericita, ca nefututa aia a e ei de colega de la ghiseul de la brasov a urlat la mine juma de zi ca de ce am scris cu pixu’ verde pe plic, de parca scrie undeva ca e voie ca la primarie doar cu albastru si negru. plm de servicii de kkt