Pentru ca e marti, purtam tricoul norocos. Cel galben… am mai multe… sper ca va amintiti ca am un magazin de tricouri….
Ma duc la Praktiker. Sa iau folie de impachetat.
Intru la pas zglobiu in magazinul de bricolaj si ma postez la raftul cu folii. Pentru ca erau mai multe feluri, pun stiintific o mana in sold si pornesc o comparatie de oferte!
In timp ce ma dedam activitatii descrise mai sus, un cetatean, mai in varsta, vine la mine si zice:
-cum ii parchetu asta?
Si-mi arata un parchet din ala din imitatie de carton care imita lemnul.
Nu tu un „buna ziua” un „noroc tovarasesc”.. nimic!
Insignat de lipsa de politete, ma uit la pret. Incredibil de mic. Ireal de mic… fac si in acest caz o analiza de pret. Trag concluziile:
– de cacat!
Omul face niste ochi mari… sta un pic… se scarpina sub palarie… apoi timid zice… -da de ce?
Nu-i dau timp sa respire:
-pretul e prea mic! Clar e de cacat! Mai bine luati din ala! Si ii arat un alt parchet. De 2 ori mai scump!
Il las in treaba lui si ma intorc la foliile mele. Iau decizia de cumparare, salt 3 role de pe raft si plec linistit spre casa. Arunc o privire circulara, exact ca un boier care isi verifica mosia… totul in regula! Omul meu incarca parchetul scump pe carucior… am facut o vanzare buna!
In caz ca nu ati inteles, tricoul meu norocos e fix, da fix ca tricourile angajatilor Praktiker! Fix!
Maine nu pot, ca-s la Bucuresti, da cum ajung acasa imi iau tricoul rosu si ma duc la Cora! Tre sa rezolv ceva acolo…
P.s. scriu din autocar. De aia nu am diacritice. Adica am. Da-s greu de pus. Si mi-e un pic lenica. Greselile si virgulele dintre subiect si predicat sunt din cauza gropilor…
Foarte tare asta!!! Si eu de cite ori intru imbracat de munca (tricou personalizat de culoare rosie) in orice „super” de asta nu scap neintrebat diverse. Luna trecuta, in Selgros (tricouri albastre…), doi „italieni” ma intreaba pe ton murdar si jumate’ in broscareasca ceva de o lada frigorifica; le raspund ca la citi bani iau de la astia nu ma intereseaza sa stiu si asta… si-mi vad de-ale mele…
Dupa 10 minute ma trezesc cu ei aruncindu-se asupra mea de dupa un raft insotiti de seful de magazin, aratindu-ma cu degetul si zicindu-i lu ala sa ma dea afara (de fapt pe noi, ca eram cu colegu”) Iti dai seama ce mutra usurata a facut ala cind a vazut ca nu e vorba de unul din oamenii lui si ca poate si el sa-i „muiasca” la rindul sau. Epic, si acum ridem prin firma de cite ori ne aducem aminte. Si tricoul nu-l las ca mai am idei… 🙂
Buna asta! :))
Am patit ceva similar, doar ca in alt context; eram la o nunta mai modesta in pretentii si eram imbracati in camasa alba doar eu si chelnerii. Nu exista sa ma prinda careva in trecere si sa nu ma intrebe cand ii aduc berea care a cerut-o sau sa imi mai ceara niste cafea… Frumoasa-i viata! 🙂