BĂĂĂĂ! BĂĂĂĂ! BĂĂĂĂ!
Urla din toate puterile agitându-și pumnii micuți, pentru ca mai apoi să-și smulgă șapca cu modele norvegiene din cap, să o trântească în noroi și să sară cu ambele picioare pe ea. Gestul acesta ne-a speriat pe toți pentru că știam cât de mult ținea la șapca aceea. O câștigase la un pariu, de la un nordic, în timpul unui campionat de juniori din Cehoslovacia. Șapca aceea cu roșu, alb și albastru era mascota echipei noastre. Învățasem să avem grijă de ea oriunde mergem cu echipa, pentru că dacă cumva s-ar fi rătăcit cred că ar fi fost în stare să ne omoare cu bătaia. Cine a trăit vremurile acelea știe ce valoare avea o șapcă foarte colorată în România gri a acelor ani… Adăugați la aceasta valoarea sentimentală și posibilitatea de a te lăuda de fiecare dată cu ea. Nu era persoană să nu întrebe: de unde ai șapca asta frumoasă… Și aici începea o poveste de vreo jumătate de oră unde îți explica el cum a dat el 30 de bare consecutive de la 25 de metri…
De aceea ne-am speriat de moarte când l-am văzut călcând șapca în picioare. Eram la Bistrița și eram conduși cu 6 la 1. Jucam împotriva unor ” juniori ” bărboși și burtoși și fiecare din ei cântărea cât doi ca noi. Cel puțin. Noi eram juniori sub 15 ani și conform datelor din carnetele de joc și ei… Abia după vreo 2 ani am aflat cum se puteau schimba pozele în carnetele astea… Atacantul de pe partea mea era mai înalt decât mine cu un cap. Era atât de masiv încăt la fiecare contact mă trezeam la pământ fără măcar să apuc să fac vreun gest. Mă spulbera pur și simplu de pe picioare… Era o bătălie Goliath – Davidiană clasică. Doar că În cazul de față Goliath câștiga de fiecare dată. Pe lângă toate acestea gazonul de pe teren era de fapt o cultură prolifică de lucernă, mai înaltă decât mingea. Așa că de fiecare dată când mingea se oprea pe undeva toată lumea fugea în zig zag prin zona respectivă până găseau obiectul muncii. Era o debandadă totală. Nu avem cum să câștigăm. Eram depășiți fizic. psihic și cred că și intelectial. Că mulți din „juniorii sub 15 ani” din echipa adversă sigur terminaseră liceul… sau vreo profesională…
Ne-au rupt. Și la propriu și la figurat. Și doctorul echipei noastre nu avea decât două alifii în gentuța medicală. Una era pentru durere și una pentru frig. Cea pentru frig funcționa …
La primul antrenament de după dezastru, Nea Arghir ne-a explicat că am pierdut pentru că nu aveam condiție fizică. Așa că de atunci vreo 6 luni nu am mai atins nici o minge la antrenamente. Fugeam încontinuu. Câte 2-3 ore pe zi. Sub privirile atente ale antrenorului. Care renunțase la șepcuța celebră. Nea Arghir, adică antrenorul în caz că nu v-ați prins, fusese transferat la echipa noastră pe linie de partid. Și ca în orice altă activitate, și la fotbal era un plan de îndeplinit. Și planul lui era să ajungem pe un loc de podium. Nu s-a întâmplat. Nici nu avea cum atâta timp cât fiecare secretar de partid trăgea sfori ca să câștige echipa lui. Nu era pe teren lupta. Era tot prin birouri cam ca și acum. Doar că banii erau diferiți…
Acuma mă uit la vedetele astea de la noi. Una mai interesantă decât alta.
Doar că au atâtea figuri că nu mai au timp de fotbal. Nu se poate apropia nimeni de ei. Că se aruncă la pământ și urlă de parcă le-ai scos un rinichi. Dacă cumva înainte de a cădea au lovit mingea cu capul, odată cu medicul intră în teren și un stiilist. Să-i aranjeze puțin părul micuțului. Că nu dă bine să apari așa nearanjat la televizor. NU? Or să râdă fetele de el la noapte în club… Cum care club? Băi fraierilor doar nu credeți că el stă în cantonament… Iese și el la o bere, că e tânăr. Trebuie să își trăiască viața. Că mâine poimâine pleacă la un club în străinătate și acolo nu mai ai timp de prostii… Că i-a zis lui antrenorul că de aia îl joacă în fiecare meci ca să-l vândă pe bani mulți patronu’…