Camera era tixită de fum. Lumina trecea, slăbită, bolnavă, prin draperiile găurite.
Geamurile murdare colorau totul într-un gălbui sinistru…
Miron ședea trist în canapeaua uzată de piele. Nebărbierit. în maieu și chiloți, cu o scrumieră mare, de alamă, pe burtă.
Televizorul, vechi, cu tub catodic și mileu, ilumina sporadic posterul Marinelei Nițu. Sânii mari, siliconați sclipeau ireal în întuneric…
Brusc, un telefon sună, cretin.
Miron se ridică speriat, într-un cot, uitându-se la bătrânul Nokia de pe masă. Nu ăla suna…
Se întoarse spre bucătărie:
-Tu! Îți sună telefonul! Auzi?!
Ușa de la bucătărie se deschide, poleind cu o lumină albă, rece, vălătucii de fum gros!
-E fixul! Fixul sună! strigă o femeie cu o voce guturală.
În încăpere se strecoară un miros îmbietor și cald de pârjoale…
– Cine paștele mă-sii sună pe fix! CINE! zice Miron întinzându-se leneș peste canapea. Ridică telefonul:
-Alo!
– Te-ai uitat la știri? zice o voce.
– Da.
– Ai văzut? Pun corturi în Piață!
– Da… Și?! Miron rămâne, blocat, într-un început de scărpinat inghinal.
vocea tace preț de câteva secunde, apoi repede, grăbită, turuie:
– Am sunat, să-ți spun să nu veniți. Repet: să nu veniți!
Și închide.
Miron rămâne, uimit, cu telefonul la ureche…
Uimită de liniștea care se lăsase în garsonieră, făuritoarea pârjoalelor întreabă:
– Cine-a fost?
– Ion.
– Care Ion?
Pârjoalele se opresc, pe moment, din sfârâit. Din curiozitate…
– Iliescu! Tu-i crucea mă-sii!
Trântește telefonul cu putere.
– Îi arde de glume la telefon…
.
.
Tulai, ce descriere Iliesciana….
De fapt era Ion Caramitru,dar se-ntelege lag-ul ardelean in ale intelegerii meandrelor concretului!