Puteam sa salvez o casnicie… sau am salvat-o?

Practic cu Lotzi mă știam de vreo 20 de ani. Cred că înțelegi că nu-l cheamă Lotzi…

Jucasem fotbal împreună. În curtea școlii, să nu te gândești la altceva.

Fusesem la niște beri. Nu am fost prieteni, nu am fost la femei cu el (ce o mai fi însemnând și asta)

Ne știam.

Vorba lui Alexandre Dumas, mă caută omul după 20 de ani. Brusc. Din neant.

Mare afacerist, milionar. Mogul

Nevastă trofeu, tunată corespunzător, sâni import Franța, buze Germania, nas și fund Turcia. 2 copii, Vilă cu piscină. El mașină sport nemțească, ea jeep patruoripatru roșu cu piele albă.

Sediu, sute de angajați. Pe scurt un om realizat.

Mă sună, omul, așa cum ți-am spus. Ne întâlnim. Îmi spune ce a mai făcut. Vreo 2 ore. Îi spun ce am făcut. Vreo 10 minute. Că făcusem chestii puține :)… și îmi dă un proiect. Ceva chestie de făcut. Nimic interesant.

Mă mobilizez exemplar, fac studii, caut materiale, propun soluții, pierd vreo 2 luni din viață. Ne întâlnim, fac prezentarea, scot armele grele din tolbă, dau tot ce am mai bun, fac tot ce pot (ai înțeles, sper. Că nu mai știu alte expresii…) Succes. Omul entuziasmat, bucuros. Îl cheamă pe un băiat, ceva director, ne prezintă, ne anunță că o să lucrăm la proiectul respectiv împreună, și politicos, ne scoate afară. Directorul îmi promite că mă sună, să semnăm un contract să facem succes.

Apoi se așterne liniștea peste tărișoară…

După 2 luni, accidental, dau peste produsele proiectate de mine, la un magazin, produse pentru care, dacă nu ai înțeles, nu fusesem plătit. Sun directorul. Nu-mi răspunde. Îl sun de pe telefonul neveste-mii, îmi răspunde, tace penibil vreo 2 minute, apoi îmi explică că s-au grăbit, că nu a știut despre ce e vorba. Texte. Îl sun pe Lotzi. Nu-mi răspunde. Înțeleg că nu are rost să insist, număr până la 10 de vreo 40 de ori, ca să  mă relaxez. Reușesc într-un târziu. Mă resemnez. Așa e în viață. Uneori mai pierzi… #capitalism.

*

După 6 luni, eram la hala unde îmi petrec o treime din existență. Uneori mai mult.

Intră în scenă Fane, freelancer, meseriașul în rigips, faianță și amenajări interioare. Care executa niște lucrări de amenajare interioară la noi în hală. Băiat tânăr, antrenat prin Franța, muncitor, serios, nefumător.

Într-o sâmbătă, eu eram la hală că aveam ceva invenții de ale mele de confecționat. Fane presta chestii. că era mai simplu când nu erau cetățeni prin preajmă.

Și cum munceam eu (de fapt mai mult stăteam și cujetam) apare, ca o boare, Fane al meu. mototolindu-și timid, șapca roșie, antică, cu ”votați pdsr”…

-Șefu! Pot să te rog ceva?

-Da Șefu (toți eram șefi acolo…)

-Pot să lipsesc o oră?

-Da șefu, liniștit. zic. (nu eram grăbit. Și nici nu făcea ceva important…)

-Mă duc să o ard pe una… zice Fane, așteptând să-l întreb mai multe detalii. Așa-s feciorii…

Stau câteva secunde, văd că nu pleacă, simt că așteaptă să-l întreb chestii… Mă gândesc că dacă nu-l întreb, o să-mi spună el oricum, așa că pentru a nu mai poerde timpul, îl întreb.

Fane, puțin roșu în obraz, de emoție (fetelor, băieții se roșesc când se laudă prima oară) purcede:

-De o săptămână mă tot sună una,  bogată, are jeep nou, e căsătorită, are 2 copii, da zice că bărbat-su e un măgar. Am făcut o lucrare la ei acasă și s-o tot dat la mine, da mie mi-o fo frică. Și amu m-o sunat și-o zis că vine cu mașina oriunde-s ca să i-o…

-Șefu! îl opresc. Foarte tare! Da, jur că nu mâ interesează! Jur!

Fane al meu, oprit în mijlocul propoziției, rămăsese cu gura deschisă, confuz… Realizez că-i retezasem aripile îngerașului… Așa că o dreg iute, ca să nu-mi pună rigipsul strâmb…

-Șefu! Bărbații adevărați sunt discreți! Ce o să zică femeia aia dacă află că tu te-ai lăudat… ? Îți dai seama ce probleme poți să-i faci?!

Fane, tot cu gura deschisă, stă și procesează o țâră, apoi, se retrage într-un zâmbet complice…

-Da. șefu! Ai dreptate!

Își îndeasă șapca pe cap, apoi, păstrând zâmbetul pervers pe fizionomie, zice:

– Șefu? pot să lipsesc o oră?

-Da, șefu, liniștit! zic repede, ca să nu-l mai apuce discuțiile….

Pleacă Fane. Aud ușa de la hală. După 10 minute aud un motor de 4,3 litri diesel, supralimentat. Niște cauciucuri late, pe genți de 20 de inchi din magneziu, scrâșnesc pe beton. Devin curios. Scot telefonul, accesez sistemul de supraveghere din exterior, și ce-mi văd ochii:

Un jeep roșu, patruoripatru, cu piele albă în interior, sedea cu ușile deschise fix sub camera de supraveghere. Fane al meu se pupa, pătinaș, cu soția lui Lotzi, care coborâse din mașină într-un trening mulat pe organism și îl ținea pe al meu, ferm, de ambele fese din dotare. Nu te mint! Am fost atât de surprins că vreo 10 secunde nu am știut cum să reacționez!

Ce să fac? În mod normal ar trebui să-i spun lui Lotzi. Că așa fac bărbații. Adică ar trebui să știe. Dar au 2 copii. Poate nebunul divorțează, aia ajunge pe drumuri, că Fane pune rigips, nu are bani de liposucții și acid hialuronic. Da dacă pune pe cineva să-i facă rău lui Fane. Dacă , doamne ferește, se ajunge la crimă. Că ăsta la banii lui, poate are și niște interlopi pe statul de plată. Să-l sun pe Fane să se liniștească? Ce dracu să fac?

No. În timp ce eu, procesam ca Big Blue, la viteză maximă, doamna Lotzi-ului, nevasta, cum ar veni, îl târâse pe al meu în interiorul jeep-ului exact cum o leoaică târăște o căprioară nevinovată și bănuiesc, că îi arăta în detaliu cum făcuse primul copil.

Zic: să-l sun pe Fane! Da la ce acțiune se petrecea în mașina aia, nu cred că ar fi auzit nici dacă ar fi bătut cineva clopotul de la mitropolie lângă ei…

Cujet.

Zic să-l sun pe Lotzi.

Da, apoi mi-am amintit că l-am mai sunat, când îmi dăduse țeapă. Și nu mi-a răspuns.

Am băgat telefonul în buzunar.

Că nu îmi doream să trec prin momentele alea penibile, când sun și el nu-mi răspunde…

Mi-am văzut de treabă. Cred că am  salvat o căsnicie.

Și, chiar cu riscul să crezi că sunt un ticălos, doar gândul că Fane îi mototolea silicoanele scumpe ale femeii, m-a făcut să uit de sutele de ore muncite în van…

*

Știu, tu ai fi sunat…