Nu mișcă nimeni!

1982. Pe vremea mea. Aveam 9 ani. Era vară și furam mere, ne jucam cu țevile și stăteam cu orele pe malul râului să facem ”broaște”. Adică aruncam cu bolovani în apă. Greu…

1982. Campionatul mondial de fotbal. Spania. Nu se transmitea la tv că mno, comunism. Dar îl transmiteau maghiarii și bulgarii. Care la noi în Vișeu în creierul munților mergeau foarte rău spre deloc. Da, pentru că probleme are toată lumea, cetățenii iubitori de evenimente sportive de la noi de pe stradă aveau nevoie de o soluție. Că uitasem să vă spun. Pe vremea mea erau 50 de cetățeni la un televizor. La noi acasă când era un film bun se punea televizorul pe dulap, se montau bănci și 25-30 de oameni se uitau la eveniment. La noi în casă. De obicei noaptea. Da… Distracție…

1982. S-a format o comisie care să organizeze vizionarea Campionatului Mondial în condiții decente. Cu mândrie vă spun că tatăl meu a fost ales unanim președinte al acestei asociații. Poate și pentru că el avea televizorul și pentru că era singurul care avea posibilitatea sa aducă un brad de 18 m, într-o singură bucată, din pădure.

Pe scurt. S-a cumpărat un brad, s-a marcat, s-a tăiat s-a adus cu 2 căruțe la noi acasă. S-a executat o antenă specială compusă din 4 antene mai mici, care numa mici nu erau, că avea vreo 3 m una. Care s-au adus la noi acasă.

1982. Campionatul mondial de fotbal Spania 1982. Cu 2 zile mai devreme.

S-au montat antenele pe stâlp, s-a montat amplificator, s-au tras cabluri, s-a tot ce trebuie pentru desfășurarea activității. A băut toată lumea câte o horinkă, de curaj și pentru coordonare și s-a purces la elevarea dispozitivului receptor. Cu niște sârme, din mai multe direcții și cu ajutorul unor zeci de brațe și de minți iscusite s-a ridicat antena de 18 m la verticală și a fost legată de un pom care fusese mutilat special pentru această nemaipomenită aventură. Un șir de cetățeni formau un sistem de transmitere a informațiilor de la televizor la locul de amplasare a minunii. Acolo, un snop de feciori, cu niște răngi înfipte în lemnul bradului roteau antena. Ca să se vadă mai bine. ”încet” , ”Gata” , ”Prea mult” , ” Înapoi” , ”Gata” , ”Prea mult” . Știți voi.

1982. Dezastre în aer. Pomul de care era legată antena la un moment dat a decis că pe el nu-l avantajează în nici un fel bradul legat de el și a decis să se rupă. Dintr-o dată. În timp ce oamenii învârteau de zor la antenă.

Cu un crăcănit sinistru, cuplul brad-pom rupt din rădăcini s-au prăbușit descriind un arc de cerc perfect, fix pe mijlocul magaziei noastre de lemne.

Prin care a trecut ca prin urdă provocând și un sunet de explozie.

Practic acoperișul magaziei s-a rupt în 2 și s-a prăbușit întrânsul. Așa cum impodează chestii în filmele SF. Prinzând cumva antenele și pomii între dârîmături. A fost un pic de liniște după deflagrație, până și-au mai revenit cetățenii din divizia de reglaj al antenei și soțiile lor, apoi a fost și mai multă liniște că mno, nu în orice zi îi spargi unui om om magazia de lemne cu un brad de 18 m…

Apoi în mijlocul liniștii, rușinii și sperieturii, s-a auzit vocea tatălui meu care cu intonația unui dac liber a urlat din rărunchi:

-Nu mișcă nimeni!

Și n-a mișcat nimeni, că cu tata nu făcea nimeni glume, până n-a apărut al meu pe terasă, cu un zâmbet de la o ureche la alta și cu o mână-n șold, ca un Napoleon și ne-a grăit voios:

-Se vede lacrimă!

Așa era. Chiar se vedea bine. Atât de bine că tata nu s-a supărat că era rupt acoperișul. ”las că îl refacem noi, după” mi-a promis. Și apoi a mai scos un înțelept ”bine că nu plouă” și aia a fost.

Adică nu doar aia, că a început să plouă și a plouat vreo 12 zile. Una-ntruna!

Oricum nu interesa pe nimeni. În sufrageria noastră era cinema. Alb negru că așa erau vremurile, da cu gogoși și horinkă.

Numa eu știu cum făceam foc cu lemne ude în fiecare dimineață… Greu…

Servus Dragilor!