parinte, am nevoie urgent de

Nuj dacă știi, da-n general și mai ales în capitalism, directorii ăia mari nu se descurcă singuri în viața de zi cu zi. Din cauză că au foarte multe chestii importante pe cap și trebuie să rețină și să folosească în discuțiile de zi cu zi termeni sofisticați, în special împrumutați din limba engleză, nu le iese când vine vorba de chestii normale. Nu se descurcă.  Au nevoie de asistenți. A nu se confunda cu secretarele, care-s altă treabă. Asistenți. Deci angajează un om care face chestii pentru ei. Cum ziceam. Asistenți.

Mno, povestea noastră, prezintă prima zi din viața unui asistent al unui director general de la un important importator de autoturisme din țărișoară.

Cred că asta, de mai sus,  e cea mai lipsită de viață propoziție pe care am scris-o în viața mea. S-ar putea ca tu să ai altă părere… asta dacă ai mai citit ceva scris de mine…

așadar…

Marcel era, începând de astăzi, asistentul personal al domnului director… Celălalt asistent făcuse apendicită perforată. Adică făcuse alaltăieri, dar a mai lucrat o zi. Că mai erau chestii urgente de rezolvat. Apoi a leșinat și l-au dus la spital. Marcel era și el pe la birou și pentru că era singurul care nu avea treabă fix în momentul ăla a fost inobilat pe loc! Avansat. Ceva…

Marcel, asistentul personal al domnului director. Suna bine. Nu?

La ora 7.25 era în biroul domnului director. Trebuie să vii un pic mai repede. Nu? Așa e politicos. Și profesional.

La 7.30 intră domnul director.

Aruncă cu un gest nonșalant  o gentuță de piele maro pe canapeaua din piele albă. Apoi se sprijină cu fundul lui de director național pe blatul din lemn de nuc al biroului directorial.

Își împinge tandru ochelarii cu rama din os de ceva animal pe cale de dispariție cu un deget folosit mai mult în conversațiile din traficul bucureștean, apoi glăsuiește rar:

-Știi, bănuiesc că e perioada în care toți directorii regionali sunt în capitală. Avem un team building. În fine, eu nu servesc că nu am timp. Dar vreau să te ocupi de fiecare din ei și să-i ajuți dacă au nevoie de ceva. Au mașini la dispoziție, stau la hotel, ne-am ocupat noi de toate detaliile. Dacă vreunul dintre ei are nevoie de ceva, punctual, trebuie să-l ajuți. Eu am să lipsesc toată ziua, plec din țară.  Să mă ții la curent. Crezi că te descurci?

Marcel tuși puțin, pentru că era sigur că vocea lui ar fi fost prea răgușită. Apoi, ferm, motivat, răspunse:

-Bineînțeles domnule director! Vă puteți baza pe mine!

Fără să-l asculte și fără să-l privească, domnul director general își luă gentuța de piele maro de pe canapeaua de piele albă și se îndreptă spre ușa biroului.  Deschise ușa apoi se opri un moment. Grăi fără să se întoarcă…

-Ah. Era să uit. Vezi că directorul nostru din Maramureș mi-a adus o sticlă de 2 litri de… de… de aghiazmă. Să nu uiți să o iei. Mulțumesc…

Nu trebuie să vă spun că această propoziție stârni niște sentimente contradictorii în sufletul lui Marcel. Nu știa că directorul lui avea o inclinație spre religie, dar, până la urmă asta e. Bine că nu umblă la, curve, nu?

O oră mai târziu începură problemele.  Doi dintre directori își loviră mașinile, unul se îmbătase grav, vreo 4 dintre ei ”se pierduseră” prin oraș pe la cumpărături. Unul dispăruse si avea telefonul închis.  Nimic ce prietenul nostru nu putea rezolva. Telefoane, intervenții, insistențe. Anii de facultate și master își spuneau cuvântul. Marcel strălucea. Toate-i ieșeau la fix. Chiar la un moment dat începuse să se felicite-n gând pentru că acceptase postul. Chiar se pricepea la asta!

Ziua se sfârși târziu. În noapte. Când ultimul dintre directorii regionali plecă spre casă. Marcel își scoase cravata, se descheie la nasturele de la cămașă și se așeză pe o bancă din fața aeroportului. Șezu un pic, scoase telefonul, se uită puțin la mailuri și…

Și-și aminti de directorul din Maramureș! Aghiazma! Rahat! Omul, acum se urcase în avion. Încercă să-l sune. Ghinion, avea telefonul închis. Oricum, nu s-ar fi rezolvat nimic…

Fugi la mașină și demară în trombă. își amintise că lângă birourile lor era o bisericuță mică, din lemn. Goni ca un nebun, sperând să mai găsească pe cineva acolo. Din fericire în bisericuța mică de cartier luminile erau aprinse. Avea noroc. Parcă mașina cu o roată pe bordură, traversă în fugă, opri la un chioșc și cumpără o sticlă de suc de 2 litri. Goli conținutul la un canal apoi intră cu sticla goală în bisericuță…

Un preot care își strângea lucrușoarele  îl întâmpină cu o privire uimită.

Marcel ascunse sticla de cola la spate, apoi cu o voce șoptită, smerită, glăsui:

-Părinte, am nevoie de un pic de ajutor…

-Da fiule. Care-i baiul? răspunse preotul zâmbind politicos

-Aș avea nevoie de un pic de aghiazmă. E pentru șeful meu…

Preotul induioșat de atitudinea și de disperarea omului  se decide să-l ajute.

-Cred că mai am o sticluță de la Paște. Stai o secundă să o caut…

-Păi, păinte, o sticluță nu mă ajută… Aș avea nevoie de vreo 2 litri, zise Marcel scoțând sticla de 2 litri de la spate…

Preotul sezu un pic, se scărpină ușor în barbă, apoi foarte calm glăsui:

-Fiule. Mă tem că nu de aghiazmă de la noi are nevoie șeful tău… Dar, dacă vii cu mine am să te conduc duc la un enoriaș de-al nostru care s-ar putea să te ajute…

Scurtez povestea. Apa sfințită cumpărată de la enoriașul părintelui a fost atât de bună încât Marcel e și astăzi asistentul domnului director.  De câțiva ani deja.