io-s mama la orhidee

Acu o vreme, niște prieteni au părăsit țărișoara. Definitiv. Nu, nu facem politică în acest articol. Pur și simplu oamenii s-au dus într-o țară unde ești primit în spital dacă nu ai bani la tine… Nimic deosebit…

Și-au trimis bagajele cu un transportator și ei au plecat cu avionul câteva zile mai târziu. Cu cățel cu purcel. Adică cu tot ce agonisiseră în cei câțiva ani de muncă în Românica. Tot.

Mai puțin o orhidee. Ceva specie rară, renumită. Celebră. Ceva. Nu mă pricep.

Orhidee pe care au lăsat-o la noi, unde era în siguranță, până puteau să își găsească o casă.

Mno. Nu-i mare lucru să ai grijă de o floare. Nu? Am mai avut eu grijă de câinele  unor prieteni. Cred că v-am mai povestit asta…

Deci, am luat floarea și am pus-o în bucătărie, la lumină, nici în căldură nici în frig, nici prea aproape de ușă să nu fie curent, (da, am înțeles că în românia și florile sunt sensibile la) nici prea departe că are nevoie de aer proaspăt. Am mai primit și un săculeț de ceva îngrăsământ + vitamine + ceva care distruge dăunătorii și foarte multe indicații pe care le-am uitat în primele 10 minute după ce femeia a plecat din casa noastră.

Bun. Maximă atenție la vegetală! Maxim am spus!

După vreo 3 săptămâni, când dădeam să-mi iau o bere din frigider, doar pentru că eram prin zonă, observ orhideea care trăgea să moară. Zic trăgea ca să înțelegi dramatismul situației. Nu trăgea, de fapt nimic. Ședea leșinată în ghiveci. Uitasem să o ud…

Am udat-o în viteză, nu cu apă de la robinet că aia nu e bună (pun pariu că ar fi apreciat planta orice fel de apă și din budă în astea 3 săptămâni…) pun un pic de praf cu vitamine și îngrășământ, iau niște bețisoare pe care prăjim slănină la grătar, confecționez o atelă și leg, blând, atent, lujerul uscat care pocnea zglobiu, ca să readuc instalația în poziție verticală.

Nu te mai țin. Dar următoarele 48 de ore au fost cruciale. Și foarte grele pentru mine. Ud-o, dă cu vitamine, scoate-o la soare, bag-o-n casă, ud-o din nou. Muncă nene! Muncă. Plus emoțiile, că deja mă lua cu fiori că vine femeia din țările calde să-și ia boschetul. Care era complet lipsit de viață…

După vreo săptămână tufișul a dat semne că-și revine. S-a schimbat puțin spre verde și a început să se sprijine de bețișoarele ajutătoare. Apoi am văzut niște frunzulițe verzi, niște boboci, viață! Eram atât de bucuros că am reușit cu perseverență și muncă susținută să readuc la viață o plantă! E o satisfacție pe care nu pot să o descriu… Aș vrea, dar nu pot…

Când vegetala și-a revenit, tăte erau fix la fel, dar mai mici. Florile și frunzele erau prea mci. Mult mai mici. Pun asta, acum pe seama șocului emoțional … și hidro…

Fac o poză la tufiș și mă duc la un prieten care are o florărie de vreo 35 de ani. Are florăria de 35 de ani, nu el are 35 de ani… Îi arăt grozăvia îi explic. Omul zice. Da, e o plantă rară, sensibilă, am eu una care seamănă 99% dar s-ar putea să fie solul de vină. Că nu mai are nutrienți. Îi zic de tratamentul cu vitamine + îngrășământ, el îmi explică că ala e un rahat de luat banii la snobi și alte chestii pe care mi-e jenă să le reproduc.

Hotărât cum mă știi, iau 2 ordidee model copy-paste și au și un sac de sol special pentru orhidee, cu mucegai nobil și  turbă fibroasă albă. Iau și un ghiveci mai mare. Ca să aibă plantele de unde și cum să.

Ajung acasă, pun solul în ghiveci, pun plantele și imitațiile și originalul, mai pun niste vitamine + îngrăsământ. Fac tătă casa numa pământ și turbă din aia neagră (numa albă nu era)… Dau apă din belșug, zic o rugăciune pentru sănătatea plantelor, așez ansamblul astfel format în zona cea mai propice pentru dezvoltarea vieții și îmi văd de viață. Cât mai rămăsese din ea.

După 3 zile, Era să scriu într-o bună dimineață, deși numa bună nu era, vin să verific producția de plante.Florile de pe orhideea aia rară erau și mai mici, pe trupușor nu mai avea nici o frunză, iar orhideele alalte erau mahmure, tăvălite la sol. Nu-mi venea să cred! Ce dracu se întâmplase? Începusem să cred că e ceva problemă cu feng-șuiul locuinței. Sau că am eu ceva energii negative… Ceva…

Am mai stat vreo 3 zile și am urmărit evoluția plantelor care semănau acum cu niște ciulini, apoi după ce am cântărit atent situația am luat o decizie de genul”ori la bal ori la spital” sau mai pe înțelesul iubitorilor de orhidee ”să nu moară floricica”. Am scos tot solul special pentru orhidee, m-am dus în curtea blocului de unde am extras 2 lopeți de pământ cu un pic de ciment și eventual niște îngrăsământ de la Hampic, fac (din nou) toată locuința conjugală numa pământ de zici că turnam un film după poezia lui Coșbuc și reușesc după o operație istovitoare de 30 de minute să transplantez ierburile în noul sol.

Scurtez. În 3 zile, doar cu apă de la robinet și bineînțeles multă dragoste, orhideile (cred că așa e pluralul) au renăscut din propria cenușă. Sau cum s-o fi numind chestia aia uscată din care au renăscut ele.

Am 3 orhidei (la plural) superbe. Și cred că le înmulțesc în scurt timp. Proprietarii floricicii nu au mai dat nici un semn de viață… Poate știu ei ceva…

Io-s mama la orhidei! Am zis!

Concluzia acestui articol e ca am o sursă bună de pământ special pentru orhidei. Sau orhidee. Ceva…

 

 

4 comentarii la „io-s mama la orhidee”

  1. Asa am patit eu cu niste nenorocite de muscate… Erau pline de frunze cateva, altele erau doar bete cu 2-3 frunze ici colo. Flori deloc.
    Am pus n-spe mii de tratamente de fertilizare si vitamine pe bat.
    Nimic.
    Dupa vreo 2 luni de chin am luat decizia sa fac experimente pe ele.
    Le-am pus apa in care dizolvasem anticonceptionale ( cele mai ieftine gasite ever). Cam 1 cp/ litru.
    In luna urmatoare erau pline de boboci.
    :))

scrie! :)) simplu. cu contul de Wp, Fb sau Tw

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.