Poveste tristă de dragoste adolescentină

Eram îndrăgostit până peste urechi de o fată care stătea într-un bloc, vizavi de școala noastră. Mai bine zis, vizavi de clasa unde învățam eu. Și mai bine zis, din banca mea de la geam mă uitam, practic la ea în sufragerie, cu binoclul pe care Mihai, prietenul meu din copilărie, îl fura în fiecare dimineață de la tac-su. Mă uitam doar în sufragerie, că restul camerelor aveau jaluzele din alea enervante, impenetrabile, din lemn! 🙂

Fata, învăța la altă școală. O chema Adelina.  Și era rârâită. Asta, privind prin ochii de acum ar fi fost destul de sexy, practic, atunci mă atrăgea mai mult la ea faptul că era foarte frumoasă și avea sâni… Nu neapărat în ordinea asta.

Pe scurt, că poate ești la muncă și ai și altceva de făcut… m-am hotărât într-o bună zi să-i scriu o scrisoare ca să-i explic cum stau treburile și să o anunț că ar fi interesant să ne vedem și altfel decât prin lentilele binoclului.

M-am dus la bibliotecă și am făcut o listă cu toate cărțile care conțineau scrisori de dragoste. Am studiat vreo 2 săptămâni toată bibliografia, am copiat, de mână, sute de texte, am eliminat expresiile gen: cavaler, domniță, tăișul spadei, pumnalul, otravă, pocalul, sărutări fierbinți, sâni care tresaltă, pistol, flintă, bombă, cremene și armăsar… Că nu potriveau situației.

Am căutat pe la toți cetățenii care aveau rude în Germania hârtie colorată pentru scrisori, am ales la final, după o selecție crâncenă, un portocaliu care nu era nici gay dar nici nu exprima disperare, așa cum o hârtie roz sau roșie ar fi făcut, inevitabil…

Am parfumat hârtia , ușor să nu se păteze, apoi le-am uscat, pagină cu pagină într-o carte, mare, pe care o parfumasem în avans, ca să nu se piardă aroma. Nu puteam să le parfumez după, că scriam cu stilou, și s-ar fi distrus iremediabil layoutul…  :)) Tre să îți spun că am încercat să pun parfum în cerneală, dar nu a funcționat metoda. Era prea puțin scris (ceva gen 5%, ca la cartușele de negru la imprimantele epson…) așa că parfumul nu se făcea remarcat… well… de mic eram așa creativ …

Apoi, am scris de mai multe ori textul, doar de antrenament, așea, că am un scris de medic și era foarte posibil ca unele cuvinte să fie total inteligibile, pentru un ochi neavizat… Plus că aveam doar 6 foi. Nu-mi permiteam multe erori…

Am terminat scrisoarea, adică am redus-o la mai puțin de 4 pagini,  unde îi explicam, doct, cum e cu dragostea și cum căile neștiute ale destinului mi-au scos-o în cale, am avut grijă să nu menționez faza cu binoclul (simțeam că nu s-ar fi potrivit…) i-am dat numărul meu de telefon ( fix – așa erau vremurile) și am rugat-o să sune în orice zi de luni, între orele 14 și 15. Asta ca să nu stau ca boul în fiecare zi în casă… Sper că înțelegi… Eram îndrăgostit lulea , da de marți până vineri , părinții lui Mihai erau la muncă și ne jucam tenis pe televizor. Da, pe vremea aia exista un televizor, alb-negru, care avea un joc în el și prietenul meu îl avea. Avea și video, dar asta e altă poveste… Deci, cum ar fi zis Vadim Tudor, Dumnezeu să-l ierte:  ”frații înaintea boarfelor”.

La o lună după demararea proiectului, am terminat de scris depeșa, am împachetat-o frumos într-un plic de aceeași culoare, parfumat și el în avans și ținut în cartea veche, parfumată și ea, apoi cu grijă, am pus într-o pungă, alături de un carnețel gol, dar greu, în care scrisesem că rolul carnețelului era doar ca să pot să arunc scrisoarea în balconul de la etajul întâi. Am sigilat punga cu scochi transparent (așa se scria atunci) să nu se ude documentul, dacă era apă în balcon. Deci, totul fusese pregătit minuțios.

Am vorbit cu Adina, o fată care o știa, să-i spună să iasă luni dimineață la 8 pe balcon, adică, să nu lăsăm nimic la voia întâmplării…

Gata.

Eram pregătit.

Luni dimineața m-am dus la școală mai devreme. Adică pe la 7. Era și iarnă, așea, un pic. Precizez asta pentru că vreau să înțelegi că era întuneric. Buun…

M-am poziționat strategic sub balconul fetei. Am făcut niște mișcări de încălzire, ca să nu cumva să mă ia ceva cârcel în timpul aruncării.

Eram fix ca la olimpiada. Adică, mă pregătisem atâta amar de timp, pentru o probă care dura 3 secunde. Incredibil! Mno.

Am aruncat pachetul.

Fix în balconul de lângă. Nu știu motivul… M-oi fi emoționat… O fi fost ceva hormonal… habar n-am…

Deci fix, pe balconul de lângă…

Mda…

.

Am stat și am cugetat un pic, că situația era super de rahat. Da super de rahat. Îți dai seama ce ar fi însemnat să citească altcineva scrisoarea? Dezastru! Mă și vedeam chemat la cancelarie, profesori, diriginte, părinți… Adică reacția normală pe vrema aceea… plus valul de rușine, miștouri și bătaie de joc care m-ar fi năpădit…

Așa, că mi-am luat șapca, am pus un bulgăre de zăpadă în ea și am aruncat-o pe același balcon. Atâta am putut la ora aia…

M-am dus în scară și am sunat la ușa cetățeanului care locuia în apartamentul cu pricina. Omul mi-a deschis, în izmene și nițel ciufulit. Că era ora 7… I-am turnat o poveste, cum că niște băieți răi mi-au aruncat căciula și un caiețel la el pe balcon, m-am văitat vreo 5 minute. Și l-am rugat să mi le dea înapoi…

Omul m-a ascultat liniștit, apoi mi-a dat căciula care ședea cuminte, pe o poliță, lângă ușă. Și mi-a spus că dăduse scrisoare fetei. Dar, că era plăcut impresionat de povestea cu căciula. Și băieții răi…

Atât.

După 2 săptămâni Adelina m-a sunat. Era super încântată de scrisoare, hârtie, texte, miros, carnețel, povestea cu căciula și vecinul… Succes total.

Ne-am întâlnit.

Totul a fost perfect…  până… mi-a zâmbit. Nu avea doi dinți în față. Ceva normal pentru un copil la vârsta aia…

Totuși…

Am părăsit-o…

 

 

 

 

 

8 comentarii la „Poveste tristă de dragoste adolescentină”

scrie! :)) simplu. cu contul de Wp, Fb sau Tw