Mitruț – securistul

Securitatea pentru cei care nu cunosc fenomenul era un fel de Gestapo al României ceaușiste.

Adică erau niște băieți, bine organizați care aveau grijă să ascundă sau să aducă pe calea cea dreaptă (în perspectiva lor) pe cetățenii care aveau alte păreri (publice) despre orânduire. Dacă spuneai un banc, dacă emiteai niște păreri sau luai cuvântul într-o ședință de partid și criticai pe cine nu trebuie, exista posibilitatea să vizitezi niște beciuri și să dai de lucru unor milițieni care te băteau din obligație. Și e un lucru cunoscut, un milițian care te bate din obligație, te bate mult mai rău decât unul care te bate din plăcere.

Buun. Acum că avem definite niște chestii, vreau să-ți mai explic că băieții care lucrau la Securitate aveau un statut preferențial în societate. Practic nu voia nimeni să-i deranjeze.

ai înțeles.

Intră în scenă familia clasică a anilor 80, mama Maria și tatăl Ion + 2 copii minori+apartament decomandat în bloc comunist. O zi normală. Familia ședea liniștită în jurul mesei de pal din bucătărie, masă ornată frumos cu o mușama roșie cu motive de crăciun.

Chiar când oamenii savurau supa făcută pe 2 pulpe de pui care apoi fuseseră prăjite și asezonate cu niște cartofi piure și murături de la bunica de la țară, sună telefonul.

Fix, țin să precizez pentru că s-ar putea să nu știți că au existat. Da, au existat  și aveau o sonerie făcută din două clopote care erau bătute isteric de un fier. Așa și suna. Ca și cum un fier isteric bătea două clopote. Suna așa pentru că nu exista un ecran cu missed calls. Dacă nu auzeai telefonul, ăla erai.

Sună telefonul.

Răspunde capul familiei (tatăl în perioada aceea), stă un pic liniștit, se albește la față, îl ia un pic cu leșin i se înmoaie genunchii,  se sprijină de perete, ascultă, dă de vreo 2 ori din cap. Apoi, închide și se întoarce la masă fără să spună nici o vorbă. Rămâne palid. Restul membrilor familiei rămân blocați ca într-un tablou suprarealist. Dacă există vreun tablou cu o familie care mănâncă supă într-un bloc comunist.

-Vine Mitruț, mâine la noi…

-Mitruț?! întreabă doamna casei? Mitruț, alcolistul de văr-tu,care trebuie să de dea 3000 de lei de 2 ani? Mitruț, hoțu de văr-tu care ne-a furat bicicleta copiilor de pe balcon? Mitruț care s-a culcat cu Veronica lui Tase și a umplut-o de…

-Da. Mitruț, care acum e ofițer de securitate! Văr-miu! și făcu un gest, înclinând nervos capul spre copii.

Femeia înțelege grozăvia întâmplării, mai înțelege că pruncii auziseră vorbele grele, dădu să dreagă busuiocul…

-Ah, celălalt văr al tău, pe care îl cheamă tot Mitruț… Băiatul ăla de treabă… Ce bine că vine la noi! Abia aștept…

-Care celălalt văr? îndrăzni fata cea mare…

-Unu. Nu-l știi tu! Vezi-ți de treabă.

 

A doua zi, Maria plecase cu copii, în oraș. Să nu fie surprize să nu scape vreun copil un porumbel… Ion rămăsese la domiciliu. Mitruț  îmbrăcat la costum și cravată. Oficial. Rece. Distant. După ce intră în apartament, ia telefonul de pe hol, îl duce în baie și îl așeză pe capacul de la toaletă. Dă drumul la duș. Ion privea hipnotizat întreaga scenă.

-Să nu audă nimeni ce vorbim… lămuri Mitruț sutiația…

Venise în interes de serviciu, pentru că la fabrica la care lucra Ion exista un grup clandestin de cetățeni care se pregăteau de ceva mișcare ilegalistă. Existau informații că și Ion era implicat. Adică în niște situații spusese niște cuvinte nepotrivite. Și cineva  scrisese o informare la securitate. Mitruț aflase și de aia era aici:

-Ioane, vreau să te ajut. Că eu știu că tu nu ești un element destabilizator. Tu ai gura mare. Și ai noroc că dosarul vostru a ajuns la noi, la Satu Mare. Există informații că sunt persoane implicate și dintre cadrele Securitatății din Baia Mare. Mare noroc ai avut. Altfel erai la beci…

Ion își fângea mîinile de disperare.

-Da măi Mitruț. Io chiar nu-s element din ăla. Știi! Îmi văd de treabă! Muncesc. Fac muncă voluntară! Iau cuvântul la ședințe de partid. Poate oi fi spus și eu un banc. Poate! Că nici nu-mi amintesc…

-De spus ai spus sigur! Avem notă informativă! Dar, pot să te scap basma curată!

Ion tresări bucuros.

-Cum!

-Simplu. Îi dai niște bani șefului meu, și ăla scoate numele tău din dosar.

-Cât?

-Io zic că 5000 de lei ajung!

-CINCI MII! strigă disperat Ion?!

-Ioane! vorbește mai încet. Și vreau să știi ca ai mare noroc că scapi așa ieftin! De nu eram eu, erai la pușcărie acum! Fii serios! Ce dracu! Sau… dacă nu vrei… pot să plec. Eu mi-am făcut datoria. Am vrut să te ajut…

și dă să se ridice.

Ion, îl prinde disperat de mână.

-Stai măi omule! Să ne înțelegem cumva!

Mitruț se așează la masă, tacticos. Ion aduce banii.

-N-am decât 4800 de lei…

Mitruț ia banii, îi mototolește și-i îndeasă în buzunarul sacoului.

-Nu-i numeri întreabă Ion?

-Am încredere, zâmbește Mitruț ca o hienă… Ar mai fi o problemă…

-Ce?

-Știi că mi-ai dat niște bani împrumut. Am nevoie să-mi semnezi o hârtie ca ți i-am dat înapoi. E doar o formalitate. Oricum ți-i dau luna viitoare când iau salariul… Dar, dacă se află că suntem rude și că mi-ai dat bani… nu te mai scoate din pușcărie nici colonelul Mardare…

-Da, semnez, nici o problemă… cine-i colonelul Mardare…

-Eh… cum cine-i colonelul Mardare?! se burzuluiește Mitruț.

Se ridică în picioare, regulamentar. Directorul diviziei de informații!

-Ah, geme Ion, strivit de șuvoiul de informații pe care nu și-ar fi dorit să le primească…

Semnară hârtii, se mai îmbărbătară, mai povestiră de mame, copii, serviră și o țuică. Din astea. De familie…

.

Mitruț plecă, grăbit. Mai luă cu el și o plasă cu cârnați de casă și o damigeană de 5 litri de vin de casă. Tot pentru șeful lui.

Ion, se duce la baie, oprește apa. Aduce telefonul în hol și-l așează atent pe mileuț, paralel cu marginea măsuței din pal lăcuit.

Fix când termină acțiunea, telefonul sună, cretin!

Ion se sperie. Și din cauza zgomotului și pentru că, al dracu coincidență, mizeria aia de telefon suna fix după ce plecase Mitruț. Dacă erau de la Securitate?

Ridică receptorul, încet, parcă din dorința de a prelungi momentul la nesfârșit…

O voce de femeie, stridentă, răzbate prin liniștea care se așternuse în apartament…

-Alo!

Ion răsuflă ușurat.

-Da mătușă Maricica!

-Ce faci, măi Ioane?

-Ce să fac. Uite, pe acasă. Acum a plecat Mitruț de la mine…

-Mitruț?! Sper că nu i-ai dat bani! Că alaltăieri a fost la văr-tu Gore și i-a zis că s-a angajat la securitate și i-a luat  5000 de lei. Mincinosu!

 

8 comentarii la „Mitruț – securistul”

  1. Dupa lovilutie l-as fi luat pe Mitrut si l-as fi batut de toti banii. Fara mila si fara martori, asa, crestineste cu patura pe cap. Si cand as fi obosit mi-as fi amintit de dobanzi si penalitati.

      1. Bine, am inteles ca nu lucra dar ca cetatean cu simt de conservare m-as fi gandit ca daca ajung vreodata pe mana secu s-ar fi putut lega de faptul ca l-am batut pe unu’ de-al lor.
        Asa de mare era frica. Pe langa asta, avea destule „calitati” ca sa lucreze la ei.Crezi ca omu’ faultat de bani avea curajul sa se intereseze daca e pe bune slujba lui Mitrut?

  2. Te-am descoperit de curand printr-un link de la Vasilescu. Am citit intr-o zi ce ai postat pe un an. Am ras cu pofta si te incurajez sa continui. Esti tare!

  3. Securistii de-atunci erau muult mai inzestrati decat cei de-acum!
    Involutia societatii se reveleaza cel mai bine in acest sector!
    Bine, asta daca-l excludem pe basau din ecuatie.

  4. Pingback: mihai vasilescu blog | Ce mi-a plăcut (săptămâna 47)

scrie! :)) simplu. cu contul de Wp, Fb sau Tw