Hai sa facem ca sa zica lumea ca facem

Pe scena de mărimea unei garsoniere, erau 2 mese. La una, așezați față în față un tânăr și o domnișoară. Domnișoara avea un microfon. La care vorbea, repede, gâfâit, într-o tiradă de neînțeles. Cetățeanul căruia i se adresa o privea cu niște ochi de bou care a primit un topor în cap. Nu scotea nici un sunet, nu schița nici un gest…

La a doua masă, o altă adolescentă mima prepararea unor mâncăruri, mânuind stângaci niște tigăi goale. Ați văzut vreodată o fetiță de 4 ani jucându-se că prepară de mâncare? Are niște mișcări, o poveste, o țintă…  Ei, prieteni, bucătăreasa noastră nu vazuse! Nici pe mama ei, nici la televizor, nici la un coleg de grădiniță! Nimic! Fata asta a fost adusă din pădure, direct pe scenă! Direct. Adică, pe scurt, nu avea nici o treabă cu rolul pe care trebuia să îl joace acolo.

N-am apucat să mă mai delectez cu alte momente de neuitat pentru că fata cu microfon a încheiat discuția. Au urmat niște aplauze penibile, de la rude și de la directoarea liceului, apoi scena s-a golit.

Au urcat vreo 15 sportivi. Repet, scena are 8 metri patrați. Sau ceva…

O fată cu niște măciuci în mână s-a așezat în față. A aruncat una în sus, măciuca s-a învârtit ireal de vreo două ori apoi a picat la un metru de locul unde o aștepta fata. Uimită, gimnasta rămăsese cu mâna întinsă în aer, privind, încremenită măciuca care sărea penibil pe mocheta scenei… Revenindu-și din uimire, a pornit grăbită să recupereze măciuca rătăcitoare. Pășind ușor crăcănată, deranjată vizibil de costumul de gimnastică total nepotrivit, executa un ”pasul piticului penibil care se grăbește…” Târziu, obiectul părăsise scena și țopăia zglobiu printre picioarele spectatorilor. Nu s-a oferit nimeni să o ajute, siderați probabil de penibilul situației. Fata a coborât de pe scenă, a recuperat măciuca, apoi s-a grăbit să urce înapoi ca să-și continue numărul. O doamnă profesoară, urlă niște ordine, fata se ascunde în spatele sportivilor și o altă gimnastă își face apariția din mulțime.

Face 2-3 pași de balet, apoi se întinde pe mochetă, pe spate, își prinde un picior și și-l duce spre ureche. Costumul de gimnastică se strânge total neprofesional, lăsând la vedere o pereche de chiloți colorați, formatul anilor 70. Băieții din grupul de atleți scapă niște sunete expresive, privind cu ochii cât cepele vaginul care se profila prin materialele întinse la maxim la 50 de cm de ei…

Am plecat.

Era prea mult. Era penibil și de neînțeles.

Toată acțiunea pe care v-am descris-o era de fapt un Targ de oferte Educaționale. Un târg care rebuia să convingă niște copii de clasa a 8-a ce meserie să aleagă în viață. Un târg care trebuia să le deschidă un drum în viață… Un târg educațional care se desfășoară în parterul unul mall.

Am văzut o demonstrație a unui liceu sportiv și a unui liceu de meserii, poate bucătari sau ospătari… Nu știu, nu am înțeles. Dar ambele au fost de o penibilitate incredibilă.

Nu insist asupra faptului că un mall nu este locul potrivit pentru un asemenea eveniment. Deși, publicul care îl umple la concerte nu trece de 12 ani…

Mă aplec mai mult asupra faptului că oamenii aceia, profesori și elevi, deopotrivă, nu știau ce să facă sau  ce caută acolo.

Sunteți liceu care pregătește bucătari? De ce nu a fost o echipă de bucătari care să facă niște prăjituri acolo. Să le vândă cu un leu și să doneze banii unui cămin de copii? De ce nu ați adus 2-3 bucătari îmbrăcați frumos să se întâlnească cu copii?

Sunteți liceu sportiv? De ce nu ați adus fetele de la handbal sau băieții de la rugby? Vă asigur că nu v-ar fi refuzat. Dimpotrivă! Și ați fi umplut mall-ul! Garantat.

Ați ales calea mai simplă, ați bifat o acțiune măreață, mall-ul a înregistrat un nou eveniment cu 3000 de spectatori. N-a câștigat, nimeni nimic.

Oare când o  să pricepeți că dacă aduci o masă, pui două roll-up-uri și 2 oameni acolo nu vei face nimic!  NIMIC! Nu vei vinde nimic, nu vei convinge pe nimeni să facă nimic, nu vei ajuta pe nimeni cu nimic!

Așa că mai bine nu faceți nimic. E mai simplu, mai ieftin și măcar scutiți bieții copii de umilințe publice.

Nu vă scriu din răutate, sau ca să vă critic. Dimpotrivă, vă rog, dacă nu sunteți în stare, dacă nu puteți face ceva interesant, bun, frumos, nu-l faceți. E mai simplu pentru toată lumea!

 

Și încă ceva. Dacă vreodată aveți nevoie de ajutor, mă ofer voluntar. Sigur o să găsim ceva interesant de făcut la un târg educațional…

Un comentariu la „Hai sa facem ca sa zica lumea ca facem”

  1. am citit articolul cu vocea lui Tamango in minte…accentul tiganesc,vocea ragusita, gafaita si repezita…are un efect anume

scrie! :)) simplu. cu contul de Wp, Fb sau Tw

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.