Eram în clasa a V-a. Pionier. Comandant…
Clasa noastră dădea elevii pentru patrula școlară de circulație.
Pentru cei care nu ați trăit fenomenul, patrula școlară era un privilegiu imens. Acordat cu precădere elevilor cu rezultate bune la învățătură. Sau care aveau pile.
Practic fiecare elev care merita (sau care avea pile), primea o pereche de mănuși, o diagonală cu curea de mușama, un chipiu și o paletă relativ hexagonală pe care foschistul școlii pictase un ”STOP” paraplegic. Elevul, echipat conform inventarului de mai sus stătea la o trecere de pietoni din apropierea școlii și aduna 3-4 prunci, apoi îi trecea strada. Simplu. Făcea asta o jumătate de oră înainte de începerea orelor. Erai Dumnezeul șoselelor și al trecerilor de pietoni. Opreai motociclete, mașini, autobuze. Orice… Auzisem că un elev a oprit, odată, un TIR… Ce superputere putea să-și dorească mai mult un copil de 12 ani? Ce?
*
Acum, când un prunc are o asemenea șansă, nu ar fi păcat să o irosească? Adică, ce s-ar fi întâmpat dacă, prin absurd, nici un copil nu ar fi avut nevoie de asistență pentru a trece strada? O catastrofă de neimaginat! Un eșec total! Să stai jumătate de oră, îmbrăcat regulamentar, și să nu ai un motiv să oprești mașinile… Revoltător… Așa că m-am pregătit temeinic… Regula ca să poți opri mașinile, era să ai 3 copii care vor să traverseze. Așa că mi-am momit 3 prieteni, cu niște timbre, o armă de tuberman cu 6 țevi și cu 3 etichete de ciocolată nemțească (practic toată averea mea) ca să stea cu mine. Doar așa… doar în caz că nu… ca să fim siguri…
*
Era soare. Foarte cald. De sub chipiul de un alb imaculat evadau periodic picături minuscule de transpirație… Mănușile de mușama, mai mari cu 5 numere, erau umede și fleșcăite… trebuia să am grijă să nu las mâinile în jos, pentru că le-aș fi pierdut… Și asta ar fi fost o eroare de neiertat… Pentru un milițian… Pășeam cu grijă, ca nu cumva să îmi murdăresc pantofiorii lucioși, iar dunga de la pantaloni, doamne, dunga de la pantaloni, mă zgâria plăcut pe picior. Cămășuța albă, de poliester, flutura cumva ireal… Era o zi atât de frumoasă…
Toți cetățenii tocmiți ca să facă figurație erau la locul faptei. M-am apropiat lejer, i-am salutat cordial, dar distant, la nivelul impus de uniforma pe care o purtam. Am pus repede țara la cale și am zis să facem o probă, ca să vedem cum funcționează instituțiile statului.
Am pășit atent până în mijlocul străzii, apoi cu mișcări perfect calculate, am ridicat paleta. Simțeam ochii complicilor mei ațintiți asupra mea, admirativi. Un TV opri, nervos, din 2-3 încercări, înecându-se zgomotos și umplând aerul cu un nor albăstrui de fum… Puteam să văd prin parbrizul murdar, un cetățean gras, chel, transpirat, îndesat într-un pulover maro, spălăcit, cu un decolteu larg… Era puțin agitat… Cred că se grăbea… sau ceva… Nu că m-ar fi interesat. Doar EU făceam legea pe stradă!
Am ignorat privirea plină de ură a șoferului și cu un semn lejer i-am pus în mișcare pe cei 3 complici… Mâna care ține paleta, rămăsese verticală, fermă…
Flăcăii mei se apropiau de trotuar, eu mă pregăteam să las paleta la nivelul solului și să mă îndrept spre locul de adunare, când am zărit-o… Pe ea..
Ingrid. Era într-o clasă paralelă, era frumoasă ca o rază de soare și avea niște ochi superbi. Violeți.
Uniforma albastră se asorta perfect cu părul de un blond imens. Pantofiorii negri, de lac, sclipeau zglobiu, bucurând asfaltul cu atingerea lor… O pereche de ciorăpei, scurți, până sub genunchi, făcuți din cel mai alb dintre toate alburile posibile în univers… Pentru un moment, am ridicat ochii spre cer, mulțumind Dumnezeului, Tovarășului, Șansei, Neprevăzutului și oricui ar mai fi meritat osanale pentru șansa de a o întâlni așa, îmbrăcat impecabil, autoritar, milițian…
Cetățeanul din dubă claxonă cretin, prelungit…
Ingrid pășea vesel, fermecând aerul din jurul ei… Eu stăteam ca un cretin, în mijlocul drumului, cu paleta ridicată, fermecat…
Da. Clar. Am să mă duc să-i vorbesc.
Claxonul răgi isteric
Am exersat un zâmbet lejer, finuț. O vedeam apropiindu-se… Și dintr-o dată s-a uitat la mine… și a zâmbit… lumea s-a oprit în loc, fluturași zglobii roiau ireal, scălzîndu-se în razele de soare, păsărelele cântau triluri colorate…
Prima palmă a venit lejer după cap… dezechilibrându-mă… Apoi am simțit o mână puternică prinzând paleta. Am încercat să mă opun, dar o a doua palmă m-a convins că nu e locul potrivit de stat la discuții… Am abandonat paleta și m-am întors să văd de unde venea potopul… Exact la timp cât să văd șoferul camionetei cum rupe cu un gest violent coada paletei. Apoi ca într-un vis am zărit chipiul rostogolindu-se jucăuș… Era destul de interesant cum se învârtea el, așa, țopăind… Din nou, brutal, am fost smuls din visare de zgomotul produs de paleta de placaj, care lovise asfaltul. Șoferul arăta ca un animal dezlănțuit și acum că paleta fusese răpusă, am simțit că urmam la rând… Exact ca un milițian model, am țâșnit de pe loc, dând puternic din mâini… Mănușile, de spaimă, săriră și ele în toate direcțiile, completând tabloul suprarealist… Am trecut în fugă pe lângă cei 3 cetățeni care îmi fuseseră până acum 10 secunde aliați și care acum se prăpădeau de râs… Ingrid, se oprise uimită, neînțelegând ce se întâmplă…
Pentru că era ultima carte pe care o puteam juca am încercat un zâmbet provocator… din fugă… peste umăr… cumva…
privind retrospectiv, n-a ajutat la nimic…
După 2 săptămâni Ingrid a plecat in Germania… Și nu s-a mai întors niciodată…
Așa că dacă cumva, prin absurd, citești aceste rânduri, draga Ingrid, să știi că din cauza ta am luat bătaie!
Și tot din cauza ta nu m-am facut militian! Fusesem destul de aproape… doar că era prea multă violență…
Paleta am lipit-o cu leucoplast… trebuia predată altui elev… poate unul mai norocos…
poza e de aici
Posibil ca din cauza fetelor blonde să fi dorit unii, cu tot dinadinsul, să se facă milițeni? 🙂
Foarte tare.. dar nu inteleg expresia:”avea niste ochi superbi”.Violeti.. (machiaj natural sau artificial? :)))
Albastru intens…:))
La noi in oras era la scoli cevs si mai bun decat asta: PTAP. Pregatirea tineretului pentru apararea patriei. Ne organizau pe cei cativa norocosi (crare invatam bine sau erau pilosi) si faceam tot felul de exercitii sa le zicem „paramilitare”. Da, trageam cu pusca cu aer cmprimat si tot felul de exercitii ce pentru noi, copii de clasa a-7-a erau absolut speciale.
Inima este un zmeu cu ata la cine vreau eu.
Pingback: Ce sunt și cum se interpretează ”semnalale de înștiințare în caz de alarmă” – Gaben.ro