GARSONIERA DE LA 10 – EPISODUL – 9 – REFINANTAREA

adidasiO seară obișnuită de joi. Adică alcool, un joc și foarte mult fum de țigară… Un rummy lejer, se desfășura, prietenește, în garsonieră.

Eram faliți. Nu că asta ar fi fost un eveniment rar. Nuuu… Deloc…

Formula clasică, adică Andrei , Nicu Pianistu, Iștvan (vecinul de la care aveam cablu) și subsemnatul.

Jucam pe caiet, 5 lei partida, etalate pe perechi. Eu eram așa cum v-ați fi așteptat în echipă cu Andrei, ceilalți doi cetățeni nu prea avuseseră multe opțiuni…

Dar norocul vine când nu te aștepți și echipa maghiaro-cântătoare (istvan-nicu) ne bătea de ne suna apa-n cap. Sau vinul…

Când nu aveam bani băgam vin din ăla ieftin, nu-mi mai amintesc cum se numea… era un nume nemțesc care începea cu Ș… Sran…Șromi… Șperi… ceva

6,5 lei o sticlă.  Ne durea a doua zi și nervul optic, dar eram la vârsta la care era mai importantă ziua de astăzi. Cea de mâine era… mâine…

Și cum stăteam noi așa (așa e expresia…) bate cineva la ușă. Timid.

Am rămas toți stupefiați… Nu așteptam pe nimeni.

La noi nu venea nimeni neanunțat. Pentru că dacă nu eram beți sau angrenați în ceva joc… probalilitatea să se întâmple ceva povești de dragoste în stabiliment era foarte mare. Așa că nimeni nu venea fără  să dea un telefon înainte… Martorii lui iehova ocoleau blocul pentru că 97% erau moși și babe de 79 de ani care aveau niște convingeri ferme în privința religiei și țiganii nu urcau 10 etaje pe jos ca să ceară o bucată de pâine.

Deci, uimirea noastră era provocată de un eveniment în premieră…

Andrei deschide ușa. Administratorul, un bătrânel mic, parșiv și strâmb.

– Ce-ți trebe pârâcioasă mică? salută politicos al meu… (poate vă amintiți episodul cu peretele și amenda)

N-am auzit răspunsul administratorului, cert e că omul venise după niște bani… Ceva fond de rulment, ceva.. bla bla bla.

N-aveam bani. Deloc. Așa că discuția fu scurtă… Și se încheie brusc când Andrei îi trânti ușa în nas.

N-a durat mult și ne-am reîntors la joc. Pentru scurt timp. O nouă bătaie în ușă, de data aceasta mai vioaie, sparse tăcerea…

Andrei se ridică  de pe scaun și deschise ușa nervos:

– Pârâcioasă mică! ce-ți mai tre…

No. Fix ca într-un film de groază, temperatura din garsonieră scăzu câteva grade. Lumina păli ușor… Iar cei doi Jolly de pe tabla mea închiseră speriați ochii.

În ușă era Cămătarul. Nu fotbalistul. Cel care îi împrumutase  banii de concediu lui Andrei.

Andrei înțepenise în cadrul ușii…

Bișnițarul respira neregulat și scotea  niște zgomote de locomotivă pe aburi… Îl vedeam că nu are destul oxigen să-și pornească creierul. Se uita la Andrei cu aceeași privire pe care o are o vită când îi dai cu un topor în cap. Cicatricele de pe față aveau o culoare vinețiu-movulie…  Nimeni nu mișca nici un mușchi… Nimeni…

– Băh! Să vă bateți liftu de XXXX și să-l XXX pe ăla care l-a stricat! ne salută el politicos…

– Păi ce n-ai dat un telefon că veneam eu… răspunse timid  Andrei

– Taci! Și ridică un deget amenințător. Respira greu… Aici avem o pauză de vreo  10 secunde în care el, animalul, stă cu degetul, amenințător, în aer, și noi restul, folosim o tehnică de conservare a oxigenului ca să nu facem, cumva, vreun zgomot. Liniște totală. Am auzit cum cineva la parter se scărpina zgomotos…

– Vezi că mâine vin după bani. Să îi pregătești. Și dobânda!

-Păi stai că nu sunt deja 15 zi…

– Taci! Mâine. respirație profundă…

se întorsese deja și plecase spre lift

– Bani…

respirație profundă… un pumn în ușa liftului  care zgudui tot blocul

– dobândă…

Andrei închise ușa, palid…

După câteva minute, fix ca în toate momentele de restriște ale României, maghiarii și menestrelii părăsiră cu viteză locul faptei.

Rămăsesem doar noi doi…

Ce să faci nene…?

Nu e ceva ce poți trece cu vederea. Sau să amâni până mâine…

Pune Andrei mâna pe telefon și începe să sune pe la prieteni după bani… 440 de euro. Cred că vă dați seama ce șanse ai să faci rost de 440 de euro joi noaptea… Mda… fix atâtea…

După vreo oră de telefoane, Andrei stătea resemnat pe marginea canapelei cu telefonul în mână și privea în gol…

– Nimic. ha? încerc și eu un dialog…

– Nimic… da nimic… confirmă al meu…

– Frate… de ce nu ceri mai puțini bani… Cine are 400 de euro cash…?  Poate 50 de euro mai găsești la cineva… iei de la mai mulți…

Andrei stă vreo câteva secunde, caută febril ceva în agenda telefonului și apoi sună:

– Salut! Andrei sunt. Scuze că te deranjez. Am nevoie de 35 de lei, pentru câteva zile… Mi-am găsit niște adidași faini… Da? Se poate? Ok. Esti un mare domn, scuze de deranj… Te sun mâine… Da e un tip care aduce din Franța… Da îl întreb… Ce număr porți… 42 … da are… da… hai că vorbim mâine…

Închide… caută alt număr. Sună:

– Salut. Scuze.  Andrei sunt… Mi-am găsit niște adidași la unu… Foarte faini… Mai am nevoie de 35 de lei pănă la salar… Poți să mă împrumuți? Bă ești de treabă… Da vorbim mâine…

Convorbirile au continuat până târziu în noapte…

Dacă n-ați înțeles, 35 de lei erau vreo 10 euro…

După vreo 2 ore avea 430 de euro. Promiși… mai avea nevoie să găsească 10 euro ca să-și plătească datoria și să își păstreze toate degetele…

Deșteaptă treaba, nu?

Dar povestea asta o să ia o întorsăturăm ciudată…

Despre care am să vă povestesc săptămâna viitoare…

 

6 comentarii la „GARSONIERA DE LA 10 – EPISODUL – 9 – REFINANTAREA”

  1. Pingback: Ce mi-a plăcut săptămâna trecută (26) | Martie din Post

  2. Norocul lui Andrei că avea atâţia prieteni! Unii care nu aveau 400 de euro şi alţii care dădeau uşor 35 de lei! Dacă ar fi fost român verde sau maghiar iredentist, cu siguranţă nu ar fi strâns banii pentru Cămătaru. Aştept continuarea!

Dă-i un răspuns lui DanAnulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.