Bătrânul dădu perdeluța la o parte. Afară era o iarnă seacă, fără pic de zăpadă. Era ger. Dar nu era zăpadă.
– Asta nu e bine… O să înghețe grâul… Și anu’ ăsta….
Lăsă perdeluța să cadă, dar mâna îi rămăsese în aer, în fața ochilor… O privi îndelung, răsucind-o încet. Lumina cădea nefiresc, accentuând venele străvezii și pielea uscată. Anii… Anii ăștia au trecut atât de repede, mult prea repede…
În palmă și pe degete crăpături adânci, negre, pline parcă de pământ… Bătături groase, fiecare având o poveste. Un rol, o utilitate. Fiecare bătătură și fiecare cicatrice acoperea urmele anului trecut, încercând parcă să șteargă toate amintirile…
Hmmm… Își scărpină barba cu cealaltă mână. Fiecare unealtă cu care muncea lăsa o urmă acolo. În palma lui. Ca pe un disc de patefon, munca scria acolo, în palma lui , povești. Povești pe care mai apoi grâul, porumbul și fânul puteau să le spună mai departe. Și vinul lui spunea povești, povești despre soare, despre ploaie și despre brumă… Despre strânsoarea teascului și despre căldura umedă a pivniței. Despre singurătatea sticlelor prăfuite și despre veselia cănilor de lut ars…
Tresări, când motanul negru se frecă de piciorul lui.
– Ți-e foame, drace, nu-i așa? Șoareci nu prea prinzi. Da mâncărică… Și căldurică… N-ai tu treabă…
Motanul mieună răgușit. Poate ca să îl contrazică…
Turnă un pic de ciorbă caldă în farfuria de tablă smălțuită și apoi adăugă niște bucățele de pâine.
Motanul privea foarte atent fiecare mișcare, nerăbdător. Bătrânul se aplecă încet și lăsă farfuria pe podea. În fața sobei. Se ridică încet, ținându-și spatele cu podul palmei. De parcă ar mai fi avut nevoie de un punct de sprijin.
Focul ardea vesel în sobă. Raze de lumină țâșneau printre inelele de fontă și dansau pe peretele bucătăriei. Parcă era sărbătoare. Ceaiul aburind din ibric umplea cămăruța cu un iz de mentă și flori de tei…
– Anu ăsta poate o să plouă mai mult, se gândi. Că a fost prea multă secetă… Și dacă plouă apoi s-or face și grâul și porumbul și cartofii … și ceapa… Toate s-or face. Să ne dea Dumnezeu sănătate și putere de muncă. Că în rest ne-om descurca noi cumva…
Atâta ne-ar trebui anu’ ăsta. Mai multă ploaie.
Dădu din nou perdeluța la o parte și privi câmpul înghețat de afară.
– Și poate un pic de zăpadă… Nu-i așa?
Vorbi cu glas tare, întorcându-se spre motanul care clefăia hulpav din farfuria de tablă.
– N-ai tu nici o grijă…
.
.
.
poza e de pe fotomaramures.ro. un site pe care vă invit să îl vizitați când aveți timp… sau nevoie…
Frumos!
imi aminteste de copilarie, de bunicul meu… la prima vedere. totul pare simplu la ei dar, habar nu aveti cat de mult se streseaza cu vremea asta. practic, cei de la tara depind in totalitate de capriciile vremii.
pai chiar asta am vrut sa vezi, tu sau oricine citeste … noi ne stresam sa ne luam televizor sau computer sau alte prostii. pentru bunicii nostrii viata avea cu totul alte repere
Foarte frumos.
De ce nu te apuci să scrii ceva pe hârtie?
E greu, dar înca se mai poate.
On topic, a trebuit săptămâna trecută să fac un drum în comuna Brusturoasa (Bacău). Deh, treburi de tehnic, sârme șuruburi chestii….
Primul paradox e că am trecut prin cea comună de cel puțin 30 de ori până acum. Al doilea a fost că m-am dat dăștept și am zic că io știu. Al treilea e că un coleg care nu mai făcuse drumul a zis că are el GPS.
Țeapă !!!! Eu, bun bazat, am trecut repede prin locație (furaseră niște minoritari placa de la intrare în comună).
Evident, cu mama lui de GPS am ajuns pâna la Ghimeș.
Partea cea mai frumoasă este că am descoperit acolo, în satul acela mic niște lucruri extraordinare.
Vorba dumitale bunicii noștri aveau cu totul alte repere.
Dar despre asta altă dată. Ai reușit să mă impresionezi.
Bravo.
Nici anul ăsta nu prea a fost zăpadă …. 🙁
E posibil ca asta sa fie descrierea care m-a miscat cel mai tare…Respect serif 😉
Moșule, singur-noroc, nu e bine nici la bloc. Gaben, ați pictat neaoș, fereastra vieții după moș.