Mă știe deja, pentru că ne întâlnim zilnic de câțiva ani buni. Nu ne vorbim, ne salutăm înclinând ușor din cap, ferindu-ne privirile. Au fost dimineți când am încercat să schimbăm două vorbe, dar suntem atât de diferiți încât de fiecare dată eșuam lamentabil și ne despărâțeam gândindu-ne că nu a fost cea mai bună idee… Doar că după atâta amar de vreme, am ajuns să ne cunoaștem, nu la nivelul personal, și fiecare din noi simțea când e sau când nu e bine să ne întâlnim. Ne cunoșteam după gesturi, după mimică. Era deajuns să stau încruntat și el știa că în ziua aceea nu era bine să ne întâlnim. La fel și el avea toane. Mai ales când ploua afară. Sau când ningea. Sau când era frig. Dacă stau și mă gândesc bine, el avea mai multe zile în care era prost dispus. Pentru mine doar 2-3 zile pe lună erau mai grele. Dar pentru el? Foarte multe… Chiar oare de ce așa de multe. Mai mult ca sigur că are de-a face cu vremea. Vremea de afară. Pentru că am uitat să vă spun dar el lucrează afară. Și eu nu.
Dimineață în drum spre muncă, am trecut pe lângă el. Înfofolit în paltonul meu gros, cu încălzirea de la mașină dată la maxim și cu scaunele setate pe poziția 5 la căldură. Și mă uit la el, la semafor, cum cară geanta imensă plină de ziare prin lapovița aceea rece și lipicioasă. Am observat din start că e prost dispus, așa că am încercat să îl evit. El, pufnind din greu, se apropia de mașina mea lăsând parcă în urmă un tunel prin ploaia spulberată de farurile mașinilor. M-a zărit și parcă am văzut că i-au sclipit ochii. A grăbit pasul, cotrobăind în același timp cu o mână în geanta udă de piele. S-a oprit lângă geamul meu. Am deschis puțin si am strecurat afară 2 lei. El i-a luat și mi-a dat ziarele. Nu ne-am vorbit. Se vedea clar că e prost dispus. El știa clar că eu nu sunt, de aceea venise spre mașina mea cu atâta speranță în ochi. Că nu aveam de ce să fiu prost dispus. Era bine și călduț în mașină… Poate mâine, dacă nu plouă, cine știe, schimbăm vreo două vorbe. Despre vreme…