care Vasile?
ala din Viseu.
Nu.
cum nu?
Nevastă-mea face curat. Așa că vă scriu acest articol din aer. N-am scaun (să nu vă gândiți la chestii nașpa…) pentru că l-a șters cu nu-ș ce soluție… Tre să se usuce.
.
pentru clipul audio dati un click pe PLAY…
.
In continuare vă doresc Sărbători Faine! și să fiți iubiți! Și sănătoși!
Torok. Așa îl chema pe profesorul nostru de muzică. Și dacă pentru voi muzica în școala generală a fost ca și o plimbare prin parc, pentru noi, cei care am avut ghinionul să-l avem ca și profesor, a fost un coșmar. Trebuia să înveți la muzică. Da ați citit bine. Mai dădeam și lucrări de control. Și erai ascultat din teorie plus o probă practică! WTF! Nu prea aveai cum să scoți o notă mai mare de 7 la el. Chiar dacă cântai bine și înnvățai teoria. Găsea el ceva. Avea o plăcere malefică să te vadă cum te chinui să cânți în fața unei clase întregi. Cum roșești și falsezi acolo, sub privirile celui mai dur critic. Puștanii de vârsta ta…
La Torok nu avea nimeni nota 10. Doar… Doar copii care erau la cor. O mână de fericiți, aleși ai soartei, pentru care toată corvoada luase sfârșit. Nu numai că nu mai erai scos la tablă niciodată, dar mai aveai și o medie de 10 la sfârșitul trimestrului… Așa că vă provoc: cine a intrat la cor în clasa a 7-a? Aveți trei încercări…
Îmi amintesc cum priveam șirurile de tineri cu rucsaci în spate care veneau pe Wasser. Puștani de 17-18 ani, plecați în lumea largă cu doi – trei euro în buzunar. Cu un ceaun atârnat de rucsac. Cu plete și tuleie de barbă abia ițite și nelipsiții bocanci de piele. Nu erau ghete de tracking pe vreamea mea.
Pentru cei care nu mă ştiu sunt din Vişeu de Sus. OK. Singura relevanţă în articolul de faţă a originii mele e aceea că vreau să fiţi 100 % siguri că ceea ce urmează să vă povestesc este adevărat. Trebuie să vă amintiţi ce campanii media s-au derulat în occident având ca principal subiect educaţia care în România se făcea cu mijloace violente. Eu unul sunt rezultatul unei asemenea educaţii, adică am luat bătaie de la părinţi pentru orice notă proastă la şcoală şi pentru f’iecare năzbâtie pe care am făcut-o. Nu laud sistemul. Nici nu îl critic. Sunt un om normal şi nu văd nici o diferenţă între mine şi un om care a crescut într-un mediu educaţional mai evoluat. Să nu pricepeţi de aici că sunt adeptul violenţei în educaţie. Departe de mine gândul.
Să revenim la oile noastre. Sau ale lor. Ale educaţilor europeni. Vorbesc aici de italieni, germani şi austrieci. Pentru că despre ei ştiu sigur că putem vorbi.
În România cu sprijinul unor fundaţii, care fiind vorba între noi sunt finanţate de statele respective, au apărut lagăre pentru copii problemă unde educaţia se face ca şi în evul mediu. Da aţi citit bine. LAGĂRE!
Am îndrăznit să scriu ieri părerea mea despre ce caută turiștii în România. Pentru că mi-am luat astăzi niște înjurături de la un gibon (n-am publicat comentul pentru că erau doar înjurături) care are altă părere despre discuția din postul anterior mă simt obligat să vă povestesc o întâmplare din copilărie. Această întâmplare mi-a conturat mie ideea că pe acele vremuri turiștii care veneau în România căutau aventură. Adică veneau aici ca și în Africa. Extrem outdoor!
În orașul meu natal este un trenuleț cu aburi. Foarte drăguț. Deservește o exploatare forestieră care se întinde pe vreo 60 de km. De tren poate ați mai auzit – mocănița, iar muntele pe care urcă este Wasserul. Ca să fim de la început bine ancorați în realitate și trenul și linia ferată au fost construite de austroungari . Dar pentru că e ultimul tren cu aburi care mai funcționează în regim profitabil în Europa (adică e folosit la un business nu e muzeu) a fost și continuă să fie o atracție pentru turiști.