Îmi era foarte greu să îi spun. Știam ce o să urmeze. Plânsete, urlete, apoi toată gama de sentimente de la iubire la ură. 4-5 ore de discuții, de rugăminți și de reproșuri, crize de nervi și leșinuri simulate. Textul era cel clasic: “Nu e vina ta. Eu sunt de vină…”. De unde dracu’ l-oi fi cules, că nu-mi mai aminteam. Avusese dreptate mama… . Eram numa’ bun să mă fac inginer… De fiecare dată când aveam nevoie de un text de genul ăsta mă mustram în gând că nu citisem ceva romane de dragoste din astea mai elevate. Că în Dune sau în Fundația poveștile de dragoste nu erau cu despărțiri…  Și de fiecare dată când încercasem să citesc un roman din ăsta mai siropos mă fura somnu’…

Amânasem evenimentul cât s-a putut de mult. Dar erau alte planuri în perspectivă și nu aveam obiceiul să-mi pun fundul în două luntrii. Dacă înțelegeți… .  Așa că i-am spus ce aveam de spus. A plâns un pic, a râs un pic la o glumiță de-a mea mai deplasată, m-a întrebat ce o să le spună părinților ei… Am povestit încet vreo câteva ore. Pe măsură ce trecea timpul era mai împăcată și doar din când în când mai suspina adânc.  Ne-am despărțit prieteni. Deși mi-aș fi dorit și eu foarte mult i-am refuzat ultimul sărut. Am preferat o îmbrățișare. Rănile erau prea proaspete și nu era cazul să forțăm…