Propun să-i dăm acestui om Medalia de Onoare!

În grad de cavaler! Cu frunze de stejar. Aurite!

*

Eram la Mac. Da știu, fast food, moarte, chimicale, grăsime, colesterol. Am mai zis. mie-mi place mâncarea de acolo. Nu exagerez, mă duc așa o dată sau de două ori pe lună. Cu moderație, cum ar veni. Bine, uneori, când au burgheri din ăia incredibil de buni (și dăunători sănătății, știu…) mă duc mai des. Gata. E fix problema mea.

Eram la Mac. La coadă. Ședeam la coadă, că e aglomerație tot timpul acolo, deși peste tot scrie că mâncarea de la ei nu e sănătoasă. Oameni inconștienți… nfine…

Și, accidental m-am nimerit lângă vitrina aia care arată ca un acvariu cumpărat de pe Olx.  În care se prezintă publicului larg (vezi ce am făcut aici? I-am făcut grași pe toți cetățenii care mânâncă acolo…) jucăriile din Happy Meal. Erau, cum cred că sunt de obicei, 4 chestii. Sau 5. Nu-s sigur.

Acum, pentru cei care nu cunosc fenomenul (nici eu nu-l știu, dar pentru că așa am fost educat, am să vă explic niște chestii la care nu mă pricep) într-o perioadă finită de timp sunt niște jucării la meniurile pentru copii cu o anumită tematică. Acum erau 4 (sau 5) sirene. Sau minioni. ceva. Jucăriile sunt puse toate în vitrină, dar de cumpărat la case sunt maxim 2-3. Tocmai ca să te oblige să mai vii cu odrasla din dotare și peste 2 săptămâni, când pun ei la vânzare și restul de chestii. Da, e o mostră de capitalism feroce care profită de copii. Da pe mine nu mă interesează. Io mă duc acolo că îmi plac burgerii. Și cartofii, care sunt cei mai buni din partea asta a Căii Lactee…

Deci 4 jucării în vitrină. 2 la vânzare. Bun.

În fața mea, o doamnă din aia serioasă, gen directoare la CEC pe vremea lui Ceaușescu. Sau proprietară de sclavi. Înțelegeți voi. Lângă ea, sau mai bine zis în umbra ei, că doamna făcea umbră pe jumătate din stabiliment ședea un copil slab, palid-străveziu așea, cu o șapcă cu elice-n cap. Jur. Avea o șapcă cu elice. Nu știu dacă era funcțională, în mod normal aș fi întrebat, dar bunica era înfricoșătoare. Și mă gândeam că o să-mi rupă coloana, sau ceva, dacă îndrăznesc…

-Măi băiete, începe doamna pe o voce care l-ar fi făcut de râs și pe Iosiv Sava.  Pot să cumpăr chestiile astea? face un gest circular cu degetul arătător spre jucăriile din acvariu. Și se strâmbă dezgustată în același timp.

-Da, doamnă, la fiecare Happy Meal, dumeavostră primiți o jucărie.

-Bine, conchide doamna. Își mângâie ușor mustața și când zic mustața, fix la asta mă refer. Avea mustață!

-Dă-mi un meniu din ăla și toate jucăriile!

Mac Donalds-ul  clipește uimit. Apoi își dă seama că doamna nu a auzit. Sau nu a înțeles.

-Îmi pare rău. LA fiecare meniu se dă D-O-A-R (zice rar, cred, că au o procedură pentru tâmpiți) o jucărie.

-Care?! întreabă doamna indignată.

-Oricare, doamnă.

-Așa! Bun! Dă-mi un meniu din ăla și toate jucăriile.

Mac Donalds-ul șede și el un pic, apoi clipește că i se uscaseră ochii. Cred că încerca în mintea lui să găsească o procedură, ceva, care să îl poată ajuta în lupta cu o femeie nebună. Și pentru că activitatea cerebrală era prea intensă, toate funcțiile neesențiale fuseseră oprite.

-Doamnă! Zice al meu, pe un ton care trăda o luptă internă devastatoare. La    u-n   m-e-n-i-u   primiți  o  j-u-c-ă-r-i-e! Așa e regula. Dacă vreți mai multe jucării, trebuie să cumpărați mai multe meniuri…

Simultan, copilul ăla mic, care ședea parțial acoperit de rochia doamnei, strigă cu o voce stinsă:

-buni… buni…

Doamna, indignată la culme de răspunsul impertinent al cetățeanului care avusese ghinionul să fie în acel moment la casă se înfoaie ca un curcan. Fac o paranteză aici. Acum mi-am dat seama că doar masculii se înfoaie. Adică se umflă-n pene, cum ar veni. Curcanul, cocoșul de munte … ah. și găina. Cloșca. Acum că am găsit o excepție rezultă că rândurile de mai sus sunt nule. Ignoră-le.

Așa. Femeia se înfoaie ca o cloșcă. Se apropie de Mac Donalds, tejgheaua se opune pârîind sinistru. Apoi, pe nivelul sonor al unui avion de la Blue Air în plină decolare, rage:

-Mie-mi dai 4 jucării la un meniu! Ce să fac cu 4 meniuri? Cine le mânâncă?

Eu, care ședeam în spatele lor, mă gândeam să intervin. Adică voiam să-i explic doamnei că nu-s chiar atât de mari. Adică sunt pentru copii… Cred, chiar și acum, că doamna putea, lejer să consume 4 Happy Mealuri la micul dejun. Cu tot cu ambalaje. Dar, repet, instinctul de conservare mă făcea să tac din gură.

Ăla micu, simte că e momentul să intervină. Trage de o bucată din cei 45 de metri liniari de material care compuneau rochia doamnei:

-buniiiii…

Cu un eroism care ne aduce aminte de orice erou român care vă vine în minte, că mie, acum, nu-mi vine nici unul, Mac Donalds-ul ridică ochii semeț, de sub boneta aia, gay, maro, și zice hotărât:

-Doamnă! Un meniu, o jucărie! Așa e regula la noi! Când zice ”noi” scoate un deget arătător din pumnuț, și-l îndreaptă spre teghea.

Ăla micu, simte tensiune din aer și consideră că e momentul să intervină, bineînțeles trăgând anemic de rochia femeii:

-buniiiiiiiii…

Mno. Acum e unul din momentele în care putem observa cum educația se luptă cu animalul care sălășuiește încă în fiecare din noi. Cred că o balenă, în cazul doamnei (fără să fiu răutăcios…) Din atitudinea dânsei se putea observa, clar, că vrea să sară peste tejghea si să-l strivească pe curajosul angajat al stabilimentului. Doar că acestei acțiuni i se opunea una identică, dar de sens contrar, care o invita pe doamnă să vadă ce vrea copilul care rămăsese agățat în faldurile rochiei. Spre norocul tuturor, educația și instinctul matern au învins. Așa că femeia s-a aplecat spre prunc și păstrând același ton ridicat a strigat, la o distanță de 1 cm de fața lui:

-Ce-ți trebuie?! Nu vezi că vorbesc cu nenea!!!!

Elicea de pe șapca copilului s-a învârtit de câteva ori, antrenată de jetul de aer fierbinte. Cred că a și scârțîit puțin…  Păruțul firav al copilului s-a zbătut câteva clipe, așezându-se apoi, cuminte în câteva șuvițe răsucite… Copilul, cu ochii strânși, rosti cu o voce slabă:

-Am toate jucăriile. Îmi lipsește doar sirena albastră cu șapcă roz…

cred că asta a zis. Nu-s sigur… copilul vorbise  încet și femeia răsufla zgomotos, ca un animal hăituit… De aia zic. Cred…

Bestia se liniștește, fața i se luminează, se îndreaptă de șale și se răsucește, fix ca în exorcistul, spre băiatul care rămăsese împietrit la tejghea.

-Dă-mi un meniu cu sirena aia albastră cu șapcă roz!

Well… Sunt momente în viața unui om care îl definesc. Care îi schimbă viața. Care ne deosebesc pe noi, oamenii simpli, de eroi. Exact un moment din ăsta  s-a petrecut atunci. Mac Donalds-ul, grăi, cu o voce ușor tremurată. dar hotărâtă:

-Nu mai avem sirena albastră cu șapcă roz! S-a terminat acum 2 săptămâni. Și, nu, nu pot să vă dau sirena albastră cu șapcă roz din vitrină. Așa sunt regulile aici! Face din nou gestul cu degețelul subțire, de pianist, îndreptat spre tejghea.

Io am crezut că începe al 3-lea război mondial. Sau măcar ceva local, civil. Că o să-l omoare pe Mac Donalds dintr-o lovitură. Apoi o să se înverzească și o să crească în înălțime, că în lățime nu mai avea, fizic, cum să crească. Și că o să smulgă restaurantul din temelie și o să-l arunce pe un deal din apropiere. Așa am crezut. Ba, chiar pentru câteva momente mă felicitam în gând că am parcat în spatele blocului. Măcar să rămână mașina intactă…

Dar, iată că gestul eroic al Mac Donalds-ului a avut efectul contrar. Doamna a pufnit zgomotos, jur că pentru câteva clipe geamurile stabilimentului s-au curbat nițel, apoi l-a apucat, brutal pe ăla micu de una din mânuțele din dotare și a plecat nervoasă spre ieșire. Copilul, total surprins de deplasarea pe orizontală, nu s-a opus, nici nu cred că ar fi avut vreo șansă, așa că din combinația inerției trupușorului firav cu accelerația generată de plecarea intempestivă spre ușă a ajuns să zboare paralel cu solul, cu o mână întinsă înainte, ca și superman. Elicea de pe șapcă se roti frenetic.

Așa că am aflat pentru ce era, acolo, acea elice…

Curentul de aer generat de deplasarea cu viteză subsonică a femeii l-a lovit în față pe Mac Donalds-ul care rămăsese ferm, dârz pe poziții. A înfruntat vitejește minitornada și a rămas, așa, Ecaterino-Teodorește să privească, cu ochii puțin mijiți, scena bătăliei…

Și ce voiam să vă zic. Nu facem o petiție să-i dăm  acestui băiat Medalia de Onoare! În grad de cavaler! Cu frunze de stejar. Aurite! E cel mai curajos om pe care am avut onoarea s-l întâlnesc!

 

 

 

17 comentarii la „Propun să-i dăm acestui om Medalia de Onoare!”

  1. Pingback: Câteva articole interesante de citit astăzi – 2 iulie 2017 – nwradu blog

scrie! :)) simplu. cu contul de Wp, Fb sau Tw