Emoții la deschidere…

1997. sau 8. Nu mai rețin.

Pe vremea aceea eram furnizorii Peco Maramureș pă chestii de reclame și abțibilde. Era o mare realizare pentru noi, o mică firmă de producție, pentru că era un client mare și greu de mulțumit. Da ne descurcam binișor. Chiar ce ai urmărit un scurt moment de autoreclamă nerușinată…

Benzinăriile astea se privatizaseră într-un mod ciudat după revoluție.  Fiecare județ se descurca cum putea, dar deciziile majore erau luate de la București la ceva minister. La un moment dat cineva și-a dat seama că directorii locali aveau prea multă putere. Și a înființat ”Petrom SA”, care a preluat toată infrastructura fostelor Peco-uri. Și aia a fost. Directorii care nu aveau pile au fost schimbați, banii mergeau la capitală. Loc de unde se luau toate, repet, toate deciziile. În momentul în care Petrom a devenit șefu la active. Peco maramureș intenționa să cumpere un teren în buricul târgului ca să deschidă o nouă benzinărie. Terenul costa vreo 12.000 de dolari. În prima fază. Dar cu 2 zile înainte de a se finaliza cumpărarea, printr-un ghinion incredibil, cineva, un membru PNȚCD din capitală a cumpărat terenul. Și l-a revândut către Petrom SA cu 450.000 de dolari. Un accident neferict, am putea spune…

Dar, ca prin minune s-au găsit banii pentru teren și mai apoi printr-o serie de minuni consecutive s-au găsit fonduri pentru noua benzinărie. Și un hotel micuț. Și un restaurant cochet. Era prima benzinărie deschisă sub umbrela (era să zic altceva) Petrom. Investiția, totală se ridica la vreo 3 milioane de dolari. În condițiile în care în tot județul Maramureș în bănci erau vreo 3000 de dolari!

Dau pe repede înainte  că  ne prinde noaptea, da trebuia să te introduc în miezul poveștii…

Director la Petrom era un domn, Ion. Nici o legătură cu povestea anterioară. Acest Ion avea mai multe probleme. Prima și cea mai importantă era că nu putea fi contrazis. Avea o alergie, ceva, cum îl contrazicea cineva, cum îl dădea afară. Sau nu mai lucra cu el. Toți cetățenii știau și procedau ca atare. Mai era și nițel incult. Îngâmfat. Și mitocan. Avea și calități. Era pieten la cataramă cu toți directorii din Petrom. Da cu toți, nene…

Deci, după 2 luni de muncă asiduă, Benzinăria Petrom Centru strălucea ca un diamant în soarele moroșenesc. Nu că aș insinua că noi avem alt soare. E același soare care luminează și capitala, doar că aici, din cauza aerului mai rarefiat, razele lui sunt sunt mai bogate în ultraviolete… Merge?

Mai erau mici detalii de pus la punct. Noi lucram de zor ca să scoatem frumusețea la iveală. În același ritm mai mulți muncitori prestau diverse retușuri, remedieri și rezolvări din alea, incredibile, românești.  Mâine era inaugurarea nemaipomenită!

Și cum munceam noi de zor, apare, era să zic ca o boare, directorul Petrom Maramureș. Ion, cum ți-am mai zis. Cu vreo 4-5 cetățeni în ariergardă. O haită de ingineri, directorași și alți cetățeni care depindeau în vreun fel de dânsul.

-Asta e prea mare, asta e prea mică, asta nu-mi place=să dispară definitiv, aici să punem ceva. Cetățenii notau atenți. Se oprește, se uită la un perete. Cetățenii se apropie, organizează repede un pas lateral ca să formeze un evantai în jurul Ionului. Ionul cu o mână pe bărbie, și cu cealaltă mână ținându-și cotul, pe un ton intelectual zice:

-Peretele ăsta ar trebui să îl facem galben. Să vadă clientul forța Petrom. Să fie vizibil că suntem serioși. Și alte vorbe, din astea fără nici o noimă. Ca să înțelegi cum era cu clienții pe vreme aceea: nu prea era benzină. Se dădeau șpăgi ca să iei benzină. Aștia erau clienții care ar fi trebuit impresionați cu peretele galben. În fine, nu contează. Haita de aplaudaci au început, instantaneu să aprecieze pozitiv propunerea. Că e foarte bună ideea, că ce viziune, câtă sclipire, din astea…

În momentul ăla apar 2 băieți cu o cabină telefonică într-o dubă. De la Romtelecom. Știu că ți se par străine ambele chestii. Cabina telefonică era o chestie din aluminiu, cu uși, cu un telefon fix înăuntru și cu o platformă grea de beton  care susținea instalația. Romtelecom era compania de telefonie FIXĂ! Chestii vechi…

Unul dintre cetățenii responsabili cu amplasarea cabinei, mai curajos, se apropie de grupul de lăudători:

-Mă scuzați, de la Romtelecom sunt. Am adus cabina telefonică. Unde o montăm?

Aici s-a făcut un pic liniște…  Am uitat să vă spun Ion, al meu, mai avea un defect. Nu vedea în spațiu. Adică nu avea un strop de imaginație. Chestie care, era un fel de explicație mai voalată pentru că pur și simplu nu putea lua o decizie singur. Bun. Cum ședea Ion al meu, contemplând peretele incriminat, se întoarce la cabinist-telefonist (cetățean care instala cabine telefonice…) și îi explică:

-Dragă domnule, eu am un singur defect…

Grupul de cetățeni care îl înconjurau, zâmbesc complice. Ca să-l flateze și ca să se vadă că sunt de acord.

-Nu văd în spațiu…

-Așe?! zice nedumerit muncitorul… așteptând niște comenzi simple. Gen ”Aici!” sau ”Acolo!”

-Așa că zic, continuă netulburat Ion, să o puneți la intrarea în Motel.

Cetățenii se întorc spre intrarea Motelului, studiază zona preț de câteva secunde, apoi aprobă la unison locația.

Buun… Cei doi muncitori, dau jos cu scremete, smuncituri, urlete și gemete, hardughia. Apoi cu niște butuci, pârghii, lemne, o roabă, doi scripeți și o șufă reușesc să o târască 25 de metri ca să o aducă în hața Motelului. Vreo oră de muncă…Fix când terminau și dădeau să întindă cablurile, apare Ion. Fix în ușa hotelului.

Se uită, întrebător la cabină, se învârte puțin în jurul ei. Apoi, pe un ton intrigat, glăsuiește:

-Cum vi se pare? Ca să nu-i țină mult timp în suspans pe cetățeni, răspunde tot el: mie nu-mi place…

Dacă lui nu-i place, clar că nici grupului de cetățeni nu poate să-i placă. Așa că aceștia se manifestă, vocal, public, vizavi de nepotrivirea cabinei cu ușa motelului… Ion al meu, după ce primește confirmarea finală de la cetățeni, se întoarce către Băiatul curajos de la Romtelecom și pe un ton cât se poate de normal, zice:

– Nu e bine. Te rog să o mutați în lateralul stației. Și pleacă.

Cabiniștii telefoniști înjură discret, apoi profitând de tehnologia cu care s-au construit piramidele din lui Keops din Ghizeh se pun pe treabă.

Grupul de cetățeni, condus de liderul lor , continuă periplul prin ansamblu. După vreo 2 ore de observații, păreri și indicații prețioase ajung cu inspecția în benzinărie. Aici era agitație ca în acceleratorul de particule de la Cern. Unii montau rafturi, alții cărau marfă, se montau camerele, se băgau seifuri în pereți… activitate intensă. Face al meu niște ture, așa doct, cu mâinile la spate. Toată lumea se oprește respectoasă. Se face liniște. Ion, pășește magistral peste niște pachete de gumă de mestecat, apoi face un gest regal, imperial cu mâna. Și glăsuiește:

– Continuați vă rog… continuați…

Agitația reîncepe, ba, de nicăieri, mai apar niște femei de servici care se apucă de curățat geamurile. Nu știu dacă ați observat, dar femeile de servici fac curat fix când e domnul director prin zonă…  Adică așa era pe vremuri…  Și cum contempla el agitația muncitorească din benzinărie, îi cad ochii pe ușa automată de la intrare. Care era prima ușă automată din județul Maramureș. Prima!

-Merge ușa? O putem încerca?

Domnii și doamnele din alaiul princiar se agită, dau telefoane, strigă directori de șantier,  caută instalatori și patroni de firme care montează uși automate și reușesc să dea de niște băieții competenți. Sunt aduși la fața locului și li se solicită o probă. Să vadă domn director. Nimic mai simplu. Se introduce cheia în locașul special și ușa se dezlănțuie în toată splendoarea ei! Directorul face câțiva pași, dă din mâini, ușa se închide. Se deschide, se închide din nou, toată lumea răsuflă ușurată… Superbă realizare!

-e prima ușă automată din județul Maram… zice al meu, întorcându-se, zâmbind spre publicul care îl sorbea din ochi…  Dar nu apucă să termine propoziția că un băiat cu o scară pe umăr trece, magistral prin sticla ușii, ușa pornește cu tot cu scară și cetățean, că doar era prima ușă automată din Maramureș și avea și ea mândria ei, băiatul cade, surprins de mișcarea laterală și așa, din cădere  dejghină ramele subțiri de aluminiu. Apoi ca să fie treaba completă mai răstoarnă,  un raft plin de bidoane de ulei… care erau în drum…

O liniște monumentală se așterne peste oraș. Jur. Tot orașul se oprise din respirat, beșit, tușit, aspirat sau bătut șnițele. Ion al meu, șede vreo 5 secunde apoi pune de o criză de nervi stil Vlad Țepeș. Doar că se referea, cu predilecție la altă chestie pentru împuns oameni în anumite orificii. Urlete, răcnete, înjurături… Îl face cu ou și cu oțet pe săracul om, îl ceartă pe directorul lui, pe patron, pe inginerul care a făcut proiectul și pe pompierul stației. Ăsta nu avea nici o vină, doar că era și el acolo…

Se mai înjură vreo 10 minute, pe un ton mai lejer, apoi se cheamă cetățenii care puteau găsi o soluție la calamitate.

Apoi ca un adevărat lider, glăsuiește:

-Nu mă interesează, până mâine dimineață mie îmi puneți altă ușă! Că vine ministrul și directorul general (ridică bărbia și își suge burta când rostește numele importante, da nu durează mult. obosește.  se relaxează) și mai vine și Dumitru Fărcaș să cânte aici! Și noi nu avem ușă automată la stație! Ce o să zică presa? Vine Prefectul! Șeful poliției! Vin oameni importanți! Mie îmi puneți ușa!

-Mă scuzați că vă întrerup, se aude o voce din public…

100 de perechi de ochi, speriați, uimiți, se întorc către persoana care avusese curajul nebunesc de a-l întrerupe pe Domnul Director din discursul în care certa cetățeni! Așa ceva nu se mai întâmplase niciodată! Cine e acest cutezător sinucugaș? Cine?

Era băiatul de la Romtelecom. Murdar, plin de beton și pământ, cu tricoul rupt, transpirat și ciufulit, ca și cum ar fi trebuit să se lupte cu un urs flămând ca să ajungă aici.

-Am montat cabina. Dacă doriți să veniți să vedeți…

-Cum adică ”am montat cabina”? Fără să mă întrebați pe mine?

Un oftat de indignare răbufnește din public…

-M-am mai gândit și nu e bine acolo! Să o duceți în spatele spălătoriei. Că nu are ce căuta lângă stație. E și urâtă și prea mare. Și e vopsită albastru deschis. Nu se potrivește cu nimic de aici! Noi, la Petrom avem niște culori care trebuie folosite. Nu veniți voi, cu mizeria asta și o puneți unde vreți voi! Mutați-o, că îl sun pe directorul vostru și îi spun să vă dea afară!

Cabinist-telefonistul se întoarce șocat, apoi scapă și el niște Dumnezei pe un ton scăzut și iese din stație.

Cred că lucrurile ar fi luat o întorsătură nefericită, dar ca printr-un miracol ceresc,  un băiat, de la firma de uși intră victorios în încăpere:

-Am găsit o ușă, e la Cluj, mergem cu mașina după ea și o montăm în seara asta!

Zâmbetul și voia bună umplu camera. O atmosferă de pace și iubire pune stăpânire pe cetățeni.

-Bine că am rezolvat problema asta! își trage Ion jarul la castanele lui. Hai repede, să nu mai pierdem vremea!

Băiatul cu ușile pleacă zglobiu, țopăind de fericire, urmărit de privirile pline de recunoștință a celor implicați.

Apoi lumea reintră pe făgașul normal, niște fluturi care se opriseră din zburat când Ion înjurase cetățeanul cu ușa, s-au gândit că e momentul să execute un ritual de împerechere. Sau un dans modern la bec, nu mă pricep… Lumea porni la muncă și un freamăt proletar se pogorî peste mulțimea de cetățeni care prestau diverse activități în benzinărie…

De afară se auzi un potop de înjurături apoi niște răcnete, apoi niște înjurături mai scurte, o lopată zbură prin aer, aruncând reflexii metalice pe pereții de sticlă…

-Ce se întâmplă? întrebă curios Ion.

Nu știa nimeni. Adică nimeni din încăpere. Că cineva știa. Șeful de șantier. Care venea în fugă spre stație. Ușa automată, prima din Maramureș, ședea crăcănată, ca Nadia la bârnă, pe gresia stației. Așa că omul se gândi să treacă în fugă, pe lângă ea. Ideea nu era rea, doar că în zona aia, era un geam spălat temeinic de o femeie de serviciu!  Urmă un impact nimicitor, geamul se sparse în milioane de cioburi, omul, care venise urlând ceva, căzu pe spate nedumerit. Zgomotul răsună ca un tunet.  Toată lumea urla speriată și nimeni nu înțelegea ce se petrece… Directorul de șantier se ridică, stângaci, își pipăi fața, dădu cu degetul, interogativ peste dinți ca să vadă dacă-i are pe toți, băgă un deget în nas apoi îl privi cu interes medical, văzu că în afară de muci nu există nici o urmă de la lovitura năpraznică, apoi glăsui ca și cum s-ar fi scuzat că a spart geamul:

-Nemernicii ăia de la Romtelecom au aruncat cabina telefonică în tufa de trandafiri și au plecat acasă…

Ion țâșni afară, urmat de echipa lui de marionete. Întradevăr, cabina ședea culcată la sol, niște scule erau aruncate prin benzinărie, cetățenii nu erau nicăieri… Nu mai rezistaseră bieții oameni…

Ion, puse capul în pământ. Era prea mult. Nu mai putea… Cu o voce stinsă îl rugă pe directorul de șantier să se ocupe de probleme și plecă, singur, doborât, distrus către casă…

Băieții au adus ușa. Și un geam. Și le-au montat la timp. Doar că festivitatea de deschidere a întârziat câteva ore. În timpul nopții poliția făcuse un raid la un hotel și arestase 35 de directori din Petrom, miniștri și secretari de stat. Toată delegația venită de la București. Acuzația? Relații sexuale cu minore și prostituție. Ion se gândise să le facă câte un cadou. Așa că a trimis câte o jună amatoare de senzații tari în fiecare cameră… Au aflat niște ziariști, și ziarele lor  au primit niște pagini de reclamă de la Petrom câțiva ani buni… Dar până la urmă s-a rezolvat. S-au terminat toate cu bine.

Și colac peste pupăză, benzinăria aia nu a avut nicodată cabină telefonică!

 

 

3 comentarii la „Emoții la deschidere…”

scrie! :)) simplu. cu contul de Wp, Fb sau Tw

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.