GARSONIERA DE LA 10 – EPISODUL – 10 – BOBOTEAZA

Povestea aceasta le precede pe celelalte. E cumva de la începuturi… V-am promis că o să vă povestesc cum am cunoscut-o pe Manuela…

Erau sărbătorile de iarnă. Perioadă care se deosebea de restul zilelor prin faptul că aveam mâncare din belșug. Lucru care așa cum v-am mai explicat era foarte rar. Foarte, foarte rar… O altă deosebire era faptul că prietenii noștri nu trebuiau să plece, mahmuri, dimineața, la muncă.  În rest, pentru mine și Andrei nu era nici o diferență…

Garsoniera era punctul central al activităților sociale posibile în urbe.  Practic, dacă cineva avea chef de băut și de distracție cumpăra o sticlă de tărie și era acceptat din oficiu. Indiferent de oră, erau 8-10 persoane în garsonieră. Din care 5-6 erau bete iar 2-3 încercau să doarmă…

În această atmosferă de studiu și meditație, însoțită de un cetățean pe care nu-l cunoșteam și pe care nu l-am mai întâlnit niciodată a apărut Manuela. Cu o pungă de cipsuri… Auzise ea că la noi nu se vine cu mâna goală…

Pe scurt, o brunețică drăguță, sâni generoși, înghesuiți nemilos sub o helancă neagră, cu vedere la buric. Buric, lipsit de grăsimi și bronzat corespunzător… Blugi strânși inuman pe organism, fund obraznic. Atletic.

De gașcă. Știa de glumă, deșteaptă, citită.  Și extrem de rezistentă la alcool!

Pentru că eram o adunătură de oameni joviali și comunicativi, uniți de țeluri și idealuri mărețe, am adoptat-o instantaneu… Asta se întâmpla în data de 3 ianuarie… seara…

Am tot chefuit, am mai plecat, am mai dormit…  Viață de burlac…

Garsoniera plină de cetățeni… Focul distracției ardea neatins. Neînvins… Neîntrerupt… sau ceva…

Manuela ațipise lejer, stând picior peste picior,  pe marginea unui fotoliu. Lăsase capul în piept și sforăia încet, la intervale regulate. Noi, având grijă să nu o deranjăm jucam 7 pe shoturi de alcool… 7 e un joc in care oamenii stau in cerc și numără. Când se ajunge la 7 sau la orice multiplu de 7, cel care e la rând strigă 7 și numărătoarea continuă în sens invers. Cine greșește bea un ștompel de alcool. E unul dintre cele mai îmbătabile jocuri de pe planetă. Jur!

Și cum ne exersam noi cunoștințele matematice, chiar în momentul în care o căprioară pe care nu mai rețin cum o chema ne explica, beată, stând în echilibru ca Buratino, că 18 e multiplu de 7, ușa de la garsonieră s-a deschis scârțâind macabru… Prin norul de fum am putut zări un cetățean înalt cu o cădelniță într-o mână și cu un mănunchi de busuioc în cealaltă… În spatele lui un alt slujitor al domnului care căra o găleată de tablă și lângă el vecinul și furnizorul de cablu Istvan, la un pas de o comă alcoolică, maltratând un clopoțel ruginit. Evlavioși, așa cum poate v-ați dat seama că eram, ne-am oprit, privind nedumeriți scena ireală care ni se desfășura în fața ochilor… Preotul, era mai uimit decât noi și puteam vedea asta în ochii lui, pe măsură ce fumul din garsonieră se revărsa în șuvoaie groase pe coridor…

Dar, pentru că omul avea mai multă experiență de viață decât noi, și-a dat seama că nu o să-l lăsăm niciodată să sfințească locul. Deci, cu un calcul rece, și-a dat drumul la cântec, sperând că noi, după ce lucrarea Domnului va fi săvârșită, nu vom avea altceva de făcut decât să-i plătim… Ok, acum privind în urmă, și noi și el știm cât de tare s-a înșelat, dar pentru că nu vreau să vă stric plăcerea am să vă povestesc ce s-a întâmplat în continuare…

A tras aer amestecat cu 89% fum adânc în piept, apoi cu o voce guturală, profundă a purces la treabă:

– În Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat… apoi cu o mișcare largă a împroșcat un șuvoi de apă sfințită în direcția noastră. Neașteptat gest. Adică noi speram să ne întrebe dacă vrem sau ceva… Eram surprinși pentru că știam că treaba asta e facultativă…

Dintr-un motiv care mie îmi scapă acum, dar așa cum știți, căile Domnului sunt nebănuite, o mare parte a șuvoiului de apă a nimerit fix pe partea din față a Manuelei. Care dormea. Vă reamintesc…

Nu știu dacă apa sau liniștea care se lăsase în jur au fost de vină, ce pot să vă spun cu siguranță e faptul că Manuela noastră s-a ridicat semeață în picioare, a scanat scena prin pleoapele întredeschise, a indentificat sursa de unde provenea lichidul care îi stricase somnul, apoi ca o fiară dezlănțuită, s-a repezit la preot și punându-i ambele palme în piept și l-a împins cu putere… Omul, luat prin surprindere, s-a dezechilibrat și retrăgându-se în grabă s-a lovit de cetățeanul cu găleata… Acesta neputând rezista impulsului creat s-a dat și el în spate, acolo unde Istvan, în plenitudinea celor 35 de kilograme ale lui și de la înălțimea lui de 1 metru și 40 de centimetri s-a hotărât că îi sprijină el pe amândoi! Decizie greșită datorată în mod sigur alcoolului, pentru că organismul lui nu a reacționat după așteptări. Așa că s-a prăbușit acompaniat de clopotul care s-a lovit zglobiu de cimentul de pe hol… Apoi cetățeanul cu găleata s-a împachetat frumos deasupra, exact la timp pentru a amortiza căderea preotului. Cu cădelnița fumegând în mână… Buchetul de busuioc a descris un arc de cerc, rotindu-se grațios, împrăștiind aure de apă sfințită….

Apoi, parcă pentru a ascunde scena grotească, Manuela a trântit ușa! Cu putere!

Am rămas toți muți! Nu ne venea să credem! Era ireal! Era o liniște de mormânt…

Manuela începe să se scuze cu o voce răgușită:

– Bă, scuze… da… m-am speriat… și da-l XXXXX mea de popă mai sunt 2 zile până la bobotează… Nu-i mai satură Dumnezeu…

Mă uit la fată, încremenit, încercând să procesez și să înțeleg ce se întâmplase… zic:

– Mândră, azi e boboteaza…

– Cum astăzi? Azi e 4 ianuarie…

– Păpușă, azi e 6 ianuarie. Adică boboteaza… răspunde o altă voce, răgușită, din decor…

– CEEEEE!? CUM 6?! 6?! VOI SUNTEȚI NEBUNI! 6?!

Noi liniștiți, serioși, dăm la unison din cap… yeap. 6!

Exact ca-n filmele de comedie mute, cu viteza unui fulger, Manuela se îmbracă, își smulge hainele de pe cuier și iese în trombă din casă. Nu înainte de a ne explica, așa cu capul pe umăr motivul pentru care se grăbea…

– Prietenul meu a venit în 4 la mine… Din București… e polițist acolo… Și la mine nu-i nimeni acasă…

Apoi, trecînd pe lângă preotul care se scutura de praf pe hol, cu ochii în pământ, cuvioasă, smerită:

– Sărut-mâna părinte…

Apoi ușa s-a închis scârțâind sinistru…

O căprioară cu ochii tulburi de alcool, fum și nesomn ridică un deget și zice:

DA! Șapte ori trei e optșpe!