Prima si singura mea coborare cu schiurile… #schiem

22202007_4_644x461_schiuri-reghin-sport-timp-liber-artaCand vine vorba despre zăpadă, pot să vă spun cu mâna pe inimă că echipa de specialiști care au muncit să o producă, pentru prima și prima dată în cantități industriale, au făcut teste în  zona Vișeului. Adică orășelul mirobolant unde am văzut lumina zilei. Sau a nopții, pentru că am fost informat că am întârziat puțin înainte să vin pe lume… de fapt eram pe această lume, dar eram la adăpost… well… am impresia că am divagat puțin…

Zăpadă! Din belșug. Multă. Albă. Rece. Multă… prea multă…

Pentru mine era un coșmar. Pentru că dintr-un motiv care îmi scapă, eu eram ”bărbatul în casă”. De la 12 ani. Și asta doar când trebuia făcută ceva treabă… De exemplu curățatul zăpezii. O curte de 20 de metri lungime/4 metri lățime care trebuia curățată perfect. Adică pana la piatră și în linie dreaptă… Da… nu putea fi curățată aiurea… trebuia să fie linie dreaptă. Apoi curtea animalelor… încă vreo 50 de metri patrați. O terasă și treptele de la beci. Atât… :))) Așa erau cerințele funcției de ”bărbat în casă”…

Practic dacă ningea bine (și la noi în Vișeu ningea bine de 3 ori pe săptămână) aveam nevoie de 5-6 ore să termin de curățat mizeria aia albă…  Asta nu interfera cu tăiatul lemnelor, căratul lor în casă și aprinsul focului în 3 sobe… Așa că sper că vă imaginați ce bucurie simțeam dimineața când vedeam că ninge… Și căt de dragă îmi e zăpada…

bun.

pentru că aveam zăpadă din belșug aveam și o bogată activitate în domeniul sporturilor de iarnă. Individual (patine, schiuri) și pe echipe (sanie – da din aia de prost gust, din fier,  care putea duce 6-7 copii odată, nu mizerie din aia de lemn cumpărată de la ”Sport-Turism” cu 49 de lei… Sanie , nene!) și lenker (o invenție germană, care a fost furată și inregistrată la Osim de Primăria Cavnic și care e practic o sanie cu volan…)

N-am excelat la practicarea acestor sporturi. Pentru că uram zăpada!!! Și pentru că de multe ori nu puteam să merg  la săniuș pentru că trebuia să  curăț zăpadă!!!!  Zugzwang cum zic șahiștii… lose-lose pe toate planurile.

Schiul era cel mai șmecher. De departe. Patinele erau ultra-gay, nici nu îmi amintesc un băiat care să patineze în perioada aceea, în afară de Petrică. Dar el era gay…  Iar sania era pentru pierzători (luzări cum ar veni).

Schiuri.

aici aveam 3 clase:

-entry level. Schiurile făcute de Moty Bacy, din lemn de frasin, lipit cu clei de oase. Ambele (lemnul și cleiul) furate de la Fabrica de Mobilă. Îndoite la abur, deasupra unui ceaun, în bucătărie. Cu legături din piele furată de la o Cooperativă  care făcea mănuși din piele. De porc…  mănușile…

– midle –  schiurile de Reghin cumpărate cu 400 de lei de la ”Sport-Turism”. Nu erau mai bune decât cele făcute de Moty Bacy, dar erau albastre și aveau un scris roșu cu ”REGHIN” deasupra. Asta deja era o chestie de finețe…

– Top of the top si Choix a la creme (se citește șo-a-la-crem) Schiurile Fischer aduse de etnicii germani din Germania (dooh) , aproape noi, folosite 7-8 ani. Maxim. Dacă aveai o pereche de schiuri din acestea puteai să te săruți, cu limba, cu 2 gemene. În același timp. Asta chiar dacă aveai 12 ani… Dar asta e altă discuție.

Nicu avea schiuri Fisher. Practic avea 90 % din familie în Germania. De aia. Mergeam cu el la schi, adică el schia și eu număram adolescentele care leșinau pe pârtie din cauza lui.

Până într-o zi…  Când Nicu, într-un exces de încredere a încercat o christiană, combinată cu un plug și cu o oprire inopinată, sau ceva… și și-a luxat un picior. Sau și l-a rupt. Nu mai rețin. Pentru că cuvintele care anunțaseră nenorocirea erau acoperite de urletele din capul meu care sărbătoreau locul vacant pe schiuri. Eram singurul lui prieten, deci urmam la schiuri. Așa era normal! Iisuse Christoase. Cred că a fost cea mai bună veste din viața mea de până atunci.

Timp de 20 de minute, m-am uitat la mine, în mintea mea,  cum făceam niște curbe majestuoase prin zăpadă… Jerbe de gheață săreau în toate direcțiile, schiurile rupeau brazde adânci în suprafața dură, iar eu coboram pe niște pante abrupte sub privirile admirative a celor mai frumoase fete pe care mi le puteam imagina… Și toate acestea se petreceau în slow motion… Bineînțeles că aveam și  un fond sonor

Fix așa s-a întâmplat. Am luat schiurile de la Nicușor, care mi le-a dat bucuros… Atât că s-a prins de ele și l-am târât până la ușă… Și am plutit până la pârtie. Da, inexplicabil, am plutit…Adică nu-mi amintesc acum să fi atins în vreun moment solul…

Am urcat până în vărful  pârtiei, care era de fapt un drum care ducea în parcul din oraș… Și care avea niște trepte… Și ce m-am gândit eu…? De ce nu m-aș da pe trepte? Doar nu mai făcuse nimeni asta cu schiurile. Cu sania mai coborîseră niște temerari… Dar cu schiurile nu mai fusese nimeni pe acolo… Eram la un pas să devin Jacques-Yves Cousteaul schiului juvenil din nordul țării.

N-am stat mult pe gânduri:

Mi-am pus schiurile în picioare, am legat cum m-am priceput eu legăturile de piele și … am țâșnit…

Primul set de trepte a fost okeiuț… Adică m-a scuturat de mi-au sărit ochii din cap și mi-a debusolat un rinichi. În rest nimic notabil. După aceste trepte urma o suprafață dreaptă. Nu lungă. Pe care am parcurs-o majestuos… Apoi din nou trepte. Am tras aer în piept și…

Aici intervin niște chestii pe care le-am înțeles doar în clasa a 9-a… La mecanică. Deci viteza inițială, accelerația și planul înclinat au pus mână de la mănă ca să mă ajute să mă fac remarcat.

Având un pic de viteză, nu am mai atins primele scări. Am zburat peste ele. Apoi am aterizat brutal pe la mijlocul pantei moment în care rinichiul care se speriase la prima serie de trepte a cedat psihic. Asta nu ar fi nimic, dar în momentul în care am aterizat am scos un urlet subțire de marmotă lovită cu o creangă peste testicule.

Practic, tot ce urmează de acum încolo sunt doar niște relatări ale martorilor, eu, unul nu am nici un fel de amintire. Strigătul meu, de schior profesionist, îi făcuse atenți pe ceilalți copii care populau zona.

Deci, am aterizat pe trepte, cu viteză, apoi, am ajuns din nou pe porțiunea dreaptă. De unde am decolat din nou. Majestuos. De data asta am aterizat aproape de suprafața dreaptă dintre scări… Am continuat coborârea ca un profesionist. Adică urlând ca din gură de șarpe și dând din toate membrele la care mai dețineam controlul. Sau cel puțin așa mi-au spus copii invidioși care nu avea schiuri…

Am decolat din nou. De data aceasta am stat mult timp în aer… Prea mult timp. Am zburat peste partea cu treptele și planând impecabil, am parcurs aproape toată porțiunea dreaptă. Spun aproape, pentru că în momentul aterizării am ajuns fix, dar fix cu vârfurile schiurilor peste prima treaptă. Schiurile, Fisher, așa cum v-am informat, au executat o arcuire puternică în jos. Arcuirea a fost un pic mai puternică decât puteau ele suporta, așa că s-au rupt. Oftând puternic… Sau troznind puternic… Cum preferați…

No, de aici nimic nu mai e cu încetinitorul. Schiurile aveau vârfurile rupte, așa că am mai coborât o serie de trepte, unde am mai prins un pic de viteză. Aveam nevoie pentru ce va să urmeze. Știu că vă așteptați la un happy end. O întorsătură ceva… O șmecherie…

Nu. Practic, schiurile (sau ce mai rămăsese din ele) s-au înfipt în zăpada de la baza scărilor, iar eu, respectând cu rigoare legile fizicii, am fost aruncat cu putere înspre pământ. Spun pământ ca să nu vă ia cu fiori, dar de fapt vorbim despre o suprafață de beton acoperită cu gheață. Ce-ți poți dori mai mult?

– nu știm ce s-a întâmplat în această perioadă… –

Fix 10 minute. Atât am avut nevoie. Să mă trezesc. Și când m-am trezit am văzut vreo 30 de copii care stăteau în jurul meu. Și nu spuneau nimic. O fetiță plângea încetișor. Un balonaș de muci ieșea periodic din nara ei stângă.  Nu știu de ce plângea… Poate crezuse că am murit.

M-am ridicat încetișor. Foarte încetișor.  Ca să nu mă fac de rahat, am considerat că ar da bine să spun ceva. Orice.

Am ridicat degetul arătător și am pornit instalația care ducea/aducea aer spre corzile vocale:

-chehehhheheheh!

da. fix asta a ieșit.

Oricum doctorul care m-a tratat după, mi-a zis că numai copii deosebiți  puteau scoate sunete cu coastele rupte…

Nicu s-a supărat pe mine. Tare.

Atât de tare, încât anul trecut când l-am găsit pe facebook nu mi-a acceptat cererea de prietenie… În fine. Poate e ceva ce nu înțeleg eu… Cum să ții supărare 27 de ani? Cum?

.

16 comentarii la „Prima si singura mea coborare cu schiurile… #schiem”

  1. Bah, esti de…porc si tu ca manusile, n-ai putut chiar si acum dupa niste 20 de ani sa-i cumperi la ala o pereche de schiuri second-hand ca sa faceti pace?

    1. nu auzi ca n-a vrut sa comunice cu mine? da ma uit eu la o pereche de schiuri:))) ?
      ii luam si o pereche noua daca era cazul… dar el nu si nu…

    1. da.. lucrez la peco si imagineaza-ti cum veneau aia cu plugurile… rascaiau din „muntii” de zapada de pe margine si ii bagau pe toti pe intrarea si iesirea din incinta…

  2. :)) fain…grija mare la schi, ca avem nevoie la urmatoarea olimpiada de tine si de schiuri, evident. Have fun!

  3. Pingback: #schiem -Iarnă de la glezne în jos - Toma Nicolau Blog

  4. Cu lacrimi am ras….si fara aer….si pe cat posibil fara sonor (si asa a mormait ceva colegu’) Multumesc! Multumesc! Multumesc!

  5. asta s-a derulat in mintea mea ca si un film. :))))))) a fost ca si cand m-am dat prima data pe motoreta de enduro pe un traseu nu foate greu (putea fi trecut cu bicicleta). o casca xxxl (eu port xxs) pe capul meu si la fiecare denivelare chiar si de 1 cm imi cadea casca pe ochi si de fiecare data cand loam mana de pe ghidon aproape faceam pe mine de frica, ca o sa cad si am sa stric motoreta. (costa cam 7000 de euro) :)))))))

scrie! :)) simplu. cu contul de Wp, Fb sau Tw