Căderea comunismului deschidea multe oportunități pentru tinerii unui mic orășel de munte. De exemplu puteai să
îți faci o firmă. Un srl. Ca să faci afaceri. Și să faci bani mulți ca să poți să pleci din orașelul mic de munte… Sau puteai să fugi în Germania unde să lucrezi ca prostul, pentru ca mai târziu să te întorci în orășelul pitoresc de munte ca să te căsătorești cu o fată cuminte, pentru ca apoi să pleci din nou în Germania la munca…
Într-o frumoasă zi de vară, în timp ce-și serveau cafeaua de ora 14.30, cei doi prieteni, Cosmin și Ionuț, ședeau relaxați la o terasă în centrul orașului. Era o zi ordinară de miercuri… Circulația era oprită și 2-3 mașini claxonau strident, dar festiv. Trecea un alai de nuntă. Da prieteni. De nuntă!
– Ia, mă, la ei! Nuntă! Miercuri la amiază. Botoșii! (asta e un regionalism pentru românii care se întorceau din Germania. Pentru că puneau botul la orice…) zice Cosmin, aranjându-și ochelarii de soare Ray-ben…
– Nu sunt săli libere, prietene. Pentru că botoșii!!! vin toți într-o lună și vor să se însoare. Si pentru că avem doar 3 restaurante… Nu au unde. Așa că în fiecare zi din săptămână sunt 2-3 nunți… explică Ionut, savant.
Cosmin privea pierdut mulțimea de nuntași… Ca de obicei, atunci când era vorba de nemți, Cosmin devenea atent…În capul lui, firesc, se învârteau cifre. Nuntă, nemți, bani, cerere mare, ofertă mică, bani… Își scoase ochelarii, apoi cu un aer științific băgă o toartă în gură…
– Ce le-am putea noi vinde?… Ce?
– Nu știu frate… Aruncă cu banii în stânga și în dreapta… Am auzit că au adus un fotograf din Germania pentru 2000 de mărci… răspunse Ionuț plictisit…
– Ce ai nevoie ca să filmezi la o nuntă? tresări Cosmin.
– Păi o cameră, un aparat foto și un pic de reclamă… începu Ionuț timid… Și o firmă…
– Gata! Filmăm la nunți! Maică-ta mai e în Germania?
– Da… adică, ce? E în Germania… de ce ? aaa ce?
– Fii atent! Cosmin se ridică în picioare și făcea gesturi largi cu ochelarii în mână. Luăm o cameră de 1000 de mărci și un aparat de 1000 de mărci. Filmăm cu 400 de mărci la o nuntă. Consumabilele și munca noastră sunt 150 de mărci, facem profit 250 de mărci. În 10 nunți facem 2500 de mărci. Îi dăm maică-tii 2200 de mărci, adică 2000 și dobânda și cu 300 de mărci ne facem reclamă. Gata! Trânti ochelarii pe masă, și scoase portofelul ca să achite nota de plată. Nimeni, dintre cei care asistau la această scenă n-ar fi bănuit că, prietenul nostru Cosmin, nu avea habar ce înseamnă să faci poze sau filme pentru o nuntă. Nu ținuse în viața lui o cameră de fimat în mână. Și nu știa nici măcar cât costă o poză…
– Da nu avem firmă… Cum o să afle lumea? încercă Ionuț să domolească impulsul antreprenorial al viitorului asociat.
– Am eu o firmă. Demiris! Nume predestinat! Asta e rezolvată! Du-te și sun-o pe mă-ta! Ne întâlnim aici în 2 ore. Mă duc la Gaben să vorbesc de reclamă.
.
Gaben, dacă nu v-ați prins , eram eu. Cosmin a venit la noi la firmă, grăbit ca de obicei:
– Salut bah! Ești ocupat. Ok. Fii atent am nevoie de 4 scrisuri mari de vreo 8o de cm cu ”DEMIRIS”. Încep o afacere cu Ionuț. O să filmăm la nunți. Și ne trebuie reclamă. Contur alb de 4-5 mm, scris cu albastru. Când sunt gata? Că pun pe mașina mea pe parbrizul din spate, la frate-miu și mai găsesc eu 2 fraieri să-mi facă reclamă… Cât să-ți las avans? HA? Mâine pot să vin cu mașinile la inscripționat? Mi-a lăsat 50 de mărci pe masă și a plecat, exact cum a venit. N-am apucat să-l întreb nimic…
A doua zi, a venit cu mașinile la inscripționat. Găsise încă 2 ”fraieri”. Acțibildele arătau drăguț. Plus că numele avea un pic de mister… Demiris… ceva germano-grecesc așa…
– Prietene, zic, ce faci tu cu acțibildele astea pe mașină?
– Fii atent. Umplu orașul de scrisuri din astea și când vin nemții în luna aia, scriem sub ”demiris” filme și poze pentru nunți. Îți di seama când o să vadă botoșii 20 de mașini cu ”demiris” prin oraș or să creadă că suntem o firmă mare și o să ne caute și o să le luăm banii… și apoi o să … cu care o să….
N-am mai auzit restul planului de afaceri… N-avea rost…
Contrar așteptărilor Cosmin s-a ținut de cuvânt și în vreo 2 săptămâni avea vreo 10 mașini care purtau acțibildele cu Demiris prin oraș. Mă suna cu o zi înainte, eu pregăteam colantele, el venea cu proprietarul mașinii și rezolvam problema. Mergea treaba ca unsă. Dar nimeni, în afară de mine și de Ionuț, nu știa ce înseamnă Demiris…
Într-o zi…
Aud o bătaie timidă. Apoi ușa biroului se deschide încet și un cetățean speriat, bagă capul înăuntru.
– Bună ziua! Zic. Haida-ți la noi!
– Zîua bună! Domnucule? Aici se scriu mașinile celea cu Demiris?
– Da! Poftiți! V-a trimis Cosmin? Că n-am știut că veniți…
– Care Cosmin? mă întreabă domol al meu…
În momentul acela mi-am dat seama că ceva nu e în regulă…
– Păi Demiris e a unui domn, Cosmin, nu știați? Nu pot să vă sciu dacă nu am acordul dânsului…
– No! Păi nu puteți să-l sunați? Că tare-mi place cum arată. Și amu mi-am adus mașina din Jermania… Fain ar fi…
Pun mâna pe telefon. Îl sun pe Cosmin. Pe fix! Îi explic ce și cum, ăla râde de rupe cămașa de pe el, dar îmi dă acordul să-i fac mașina clientului nostru.
Ăsta a fost începutul. A doua zi au venit 3 cetățeni. Ca să-și scrie Demiris pe mașini. Apoi au venit 4. Apoi 6. La un moment dat aveam vreo 40 de autocolante lipite pe mașini… Mergea afacerea brici!
Îl sunam de fiecare dată pe Cosmin, ca să-i cer acordul. Așa mi se părea corect…
Dar…
Într-o zi apar 2 tineri cu mașinile la noi în curte. Exact. Vroiau acțibilde cu ”Demiris”! În sun pe Cosmin, descriu mașinile, pentru că primisem sarcină să nu lipim pe orice hârb sigla preaminunată, și chiar când mă pregăteam să închid îl aud:
– Stai un moment! Cât e un autocolant din ăla?
– 15 mărci zic. Pentru tine…
– Ok! de acum le faci cu 30 de mărci. Și 15 mărci îmi dai mie. Că doar e firma mea. Cine vrea să poarte numele meu să plătească! și închide…
Le spun oamenilor prețul, ei acceptă fără să crâcnească, noi ne apucăm de muncă, doar deveniserăm experți…
Trebuie să știți că am mai pus vreo 50 de autocolante, la prețul de 30 de mărci. Ăsta model de marketing. Au făcut 750 de mărci înainte să se apuce să facă afaceri. Foto video… Afacerea în sine nu a fost la fel de sclipitoare, dar despre asta am să vă povestesc altă dată…
Într-o seară m-a oprit poliția:
– Sergent Pățitu, actele la control!
Dau actele. Le verifică omul, apoi înainte să mi le dea înapoi, vede autocolantul pe care îl aveam și eu pe parbriz și izbucnește:
– Da ce dracu e Demiris ăsta, că m-au înebunit? E plin orașul cu scrisul ăsta! Ce-i, băi frate chestia asta?!
– E un erou național. A fost haiduc… zic. Anul ăsta se împlinesc 50 de ani de la moartea lui. În toată țara se sărbătorește… A omorât nemți și comuniști. Mare erou! Iau actele și mă urc în mașină…
– Aha! Parcă-mi aduc ceva aminte…
Am plecat. N-aveam timp de discuții…
A doua zi am pus 2 acțibilde pe mașinile personale a unor polițiști… la 30 de mărci bucata. Din patriotism…
.
.poza e de aici
mai scrie si tu articole pentru oameni prea lenesi sa citeasca atat :))
Prea lunga povestea !!!
gigi, vali – puteti citi in 2-3 zile :))
ce lunga frate ca imi imaginam si in timp ce citeam , radeam singur ca nebunu in casa :)))
dar cireasa de pe tort a foist cu aia doi sticleti care si-or lipit din patriotism :)))
LOOOOOOOL
faina pove’…cel mai castigat se pare ca ai fost tu :))
Am ras cu pofta!
O mica greseala in poveste – in perioada de glorie a marcilor germane ai strecurat si euro:
„Consumabilele și munca noastră sunt 150 de euro, ”
Cele bune!
@yoma da. pai daca ieseam rau , mai povesteam?
@ Iulians multumesc serif. am corectat
Foarte haois mod de a povesti!
Vremuri bune.
SI nu ai tu o poza cu Demiris, sa vad daca imi place sa pun si eu pe masina?
Foarte tare asteptam si restul :))
Totusi am gasit si eu o mica greseala, mai mult ca sigur un typo .. ‘Păi Demiris e a unui domn, Cosmin, nu știați? Nu pot să vă >>>sciu<<< dacă nu am acordul dânsului…'
in acele vremuri ..hmm, parca am vazut si eu vreo cateva abțibilduri d-astea – plimbandu-se prin B
asta-i la categoria -variatiuni de biznis pe tema data .. :))
excelenta postare!
Si pana la urma, au facut ceva bani din filmari? :)))