Matematică. Eram în clasa a 3-a. Stăteam în prima bancă pentru că eram cel mai mic din clasă. Și la propriu și la figurat. Mă dăduseră la școală de la 6 ani. Și pentru că sunt născut în 10 septembrie, am început școala la 6 ani și 5 zile. Deci dacă vreodată cineva o să-mi reproșeze că nu am cei 7 ani de acasă … o să aibă dreptate…
Reiau. Matematică. Prima bancă. Nu mai țin minte despre ce era vorba. Știu sigur că era ianuarie. Aveam ore după-masa și afară era destul de întuneric. Clasa era scăldată într-o lumină caldă, portocalie. Era liniște. Scriam ceva.
Ușa clasei s-a deschis încet și un om înalt cu o bască din aceea ”comunistă” a pășit timid înăuntru. Parchetul îmbibat de petrol a scârțîit scurt. Omul a rămas așa, la jumătatea pasului, de parcă ar fi călcat pe o mină.
– Pe cine căutați? întrebă iritată tovarășa învățătoare, încruntându-se.
Cuvintele ricoșară straniu de pereți și îl loviră puternic pe bărbat, în piept. Simțisem și noi unda de șoc… Omul se dezechilibră și făcu un pas în spate. Parchetul își luă scârțâitul înapoi făcându-l să tresară și să se sperie și mai tare.
Își luă basca din cap și o mototoli timid în timp ce arunca o privire circulară prin clasă. Toți copii îl fixau liniștiți.
– Sărutmâna… tuși încet.
– Știți? Sunt Șimon. De la Casa Pionierilor. De la clubul de karting. Am venit… AAAA… Vroiam să văd dacă nu sunt copii care vor să vină la noi la club… Să conducă karturi… Să meargă la concursuri… AAA…
– Vrea cineva să meargă la karturi? strigă învățătoarea… Tonul era mult mai ridicat și supraîncărcat de frecvențe înalte.
Becurile din clasă pâlpâiră scurt. Era o tensiune cretină în încăpere. Cineva clipi zgomotos…
Am ridicat mâna…
– DA! Ce dorești?
Primisem salva de cuvinte apăsându-mă puternic cu spatele pe banca din spate. Știam că așa e cel mai indicat… Cravata de șoim al patriei fâlfâi puternic…
– Vreau la karturi.
– CEEEE???
Pentru câteva secunde la nivel molecular toate activitățile încetară. Apoi, miraculos, femeia se întoarse și se așeză la catedră. Șimon, alergă spre banca mea, umil, cu umerii aplecați puternic spre înainte. Scoase din buzunar un creion chimic și îl umezi între buze:
– Cum te cheamă, șoim al patriei?
– Gabriel Oana, tovarășe Șimon! i-am răspuns răspicat, așa cum ne învățase tovarășa învățătoare…
– Bine! luni la ora 5 dupămasă să vii la Casa Pionierilor. Apoi privi speriat spre catedră, unde învățătoarea se pregătea să mai lanseze o rafală de cuvinte dăunătoare sănătății… Făcu pașii înapoi privind pericolul în ochi, fără să se întoarcă, bâjbăi după clanță, deschise ușa și ieși pe coridor. Acolo, când se simți la adăpost, vorbi:
– Sărutmâna! Scuzați de deranj tovarășa… Ușa se închise încet, izolând restul monologului…
După 6 secunde lecția de matematică continuă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic…
Luni – Casa pionierilor – Clubul de karting
Am ajuns cu 10 minute mai târziu. Aveam un paltonaș crem, gros, cu glugă. La glugă aveam doi motocei legați pe o ață, exact ca aceia pe care îi lega mama lui Creangă de stâlpul hornului. Sunt sigur că erau ca ăia pentru că îi primisem de la mătușa mea de la Săvinești… Ploua mărunt și pe stradă era noroi. Era frig.
Eram 12 copii. Șimon a ieșit pe ușa garajului, exact ca un căpitan de vas care evalua niște tineri mateloți. Fuma un Carpați fără filtru și purta un halat albastru. Basca ”comunistă” era și ea prezentă.
– Bun! Voi sunteți grupa de începători. Astăzi mergem în poligon.
Mi-a tresărit inima în piept. Aveam să conduc un kart adevărat! În prima zi…
Am pornit în fugă spre terenul de fotbal. Sau ”poligonul” cum îi spune tovarășul Șimon.
Acolo 2 carturi ”ședeau” în ploaie și vreo 3-4 băieți mai mari trebăluiau pe lângă ele.
M-am apropiat de un cart, care era o epavă îndoită, acoperită cu 4-5 straturi de vopsea care se certau între ele dacă să iasă la suprafață… Motoarele erau de drujbă. Mici și obosite. Roți pline, dintr-un cauciuc antic, vechi și de demult, crăpat pe alocuri… Scaunul era o bucată de tablă care fusese bolnavă în copilărie, prins cu 2 șuruburi diferite ca mărime de structura tubulară a kartului…
Da, acum fac figuri… Atunci am avut primul meu orgasm… Multiplu… Am atins mașinăria cu degetul arătător și era să leșin… era cea mai tare chestie văzută de mine vreodată… Îmi dăduseră lacrimile și în gândul meu cântam pe 4 voci o melodie despre care după mulți am aflat că se numește oda bucuriei…
– Băh piticilor. Câte 3 la fiecare cart! Trebuie să-i împingeți pe băieții ăștia (făcu un gest cu țigara spre grupul de băieți mai mari) pentru că peste 2 luni avem concurs și din păcate nu avem benzină.
3 pitici. mici. împingeam în 2 schimburi cartul. Făceam ture de teren…Prin ploaie. Băiatul care conducea avea o poftă nebună de glume. Lua câte o curbă bruscă ca să dezechilibreze pe câte unul din noi… Dacă nu reușea, punea o frână bruscă… Noi ne izbeam, romantic, de barele din spatele hardughiei… Apoi elibera frâna și noi picam zglobiu în genunchi… Era o distracție și o voie bună…
Șimon, cu țigara în colțul gurii, urina cu spatele la noi, strigând…
– Mai repede! Hai piticilor! Mai cu viață! N-ați mâncat astăzi?
Practic, eu nu mancasem în ziua aceea… avea dreptate omul…
Distracția a durat o oră. Timp în care am împins ambele carturi. Prin ploaie. În paltonașul meu crem. Cu motocei…
Paltonaș care a devenit paltonoi prin acumularea cantității de aproximativ 17 kg de apă, noroi și pietricele. Pentru că, uitasem să vă spun, roțile carturilor nu aveau aripi… Și apa sărea, frumos, fix pe noi, piticii putere care propulsam tărăboanța…
– Gata pentru astăzi! ne claxonă tovarășul Șimon. Hai, acasă! AAA să nu uit. Joi la ora 5 ne vedem din nou… Și fiecare din voi să aducă un litru de benzină. Să ne antrenăm pentru că …
Habar nu am ce spusese în continuare. Se întorsese și plecase vorbind, lăsându-ne ca pe niște curci în ploaie…
Acasă, mama mă aștepta speriată. Lăsasem un bilețel. Că sunt la karturi… Dar acum realizez că nu fusese cea mai bună idee…
N-am apucat să-i explic… Paltonul meu plin de glod și uniforma școlară ruptă în genunchi spuneau mai multe vorbe decât era nevoie… Ce vorbe? Spuneau propoziții… fraze … povestiri scurte…
Nu vă mai țin. Am luat niște palme la fund de am ajuns să urăsc karturile cum nu-mi imaginam că poate un om să urască vreodată o mașinărie…
– Știi… mămică… tovarășul Șimon a zis… (am făcut o pauză să respir… era greu pentru că lacrimile și mucii îmi acoperiseră căile respiratorii…) să mergem și joi… și să ducem câte un litru de benzină!
Well… a fost o idee foarte proastă… Maică-mea nu avea un simț al umorului atât de dezvoltat… M-a bătut din nou…
Joi – Casa pionierilor – Clubul de karting
Sunteți nebuni? normal că nu m-am mai dus! Oricum n-aș fi putut să stau în fund pe bucata aia de tablă… Și erau și vechi carturile… da…
… o să vă povestesc altă dată cum am ajuns la clubul de teatru…
Ahahahahhaha tare asta ahahaha
Orgasme multiple :))
Imi place cum scrii si vad ca te cam pui pe treaba.
„Cuvintele ricoșară straniu de pereți și îl loviră puternic pe bărbat, în piept.” Cu asta m-ai terminat! 🙂 🙂 🙂
Eu am ratat karturile. Am luat un 7 la matematica si-am avut interdictie. Am plans cateva saptamani… Pe noi ne punea pe karturi fara motor, la vale, prima data. Deci nu trebuia benzina! 🙂