Am primit un coment la articolul despre Mac. Și mi-am permis să dau unui tânăr un sfat. Adică dacă vrea ceva în viață să pună osul la treabă. Și mi-am amintit de prima mea slujbă. Aveam 16 ani. Și aveam nevoie urgentă de bani. Nu pentru figuri. Aveam nevoie de bani ca să trăiesc. Și m-am hotărât să îmi caut ceva de lucru.
Mama mea cunoscuse o familie care munceau ca gestionari la un depozit de alimente din Vișeu. Este vorba de fostul CLF (adică Centrul de Legume și Fructe) și familia despre care am să vă povestesc eu lucrau la raionul de conserve. Și pentru că era musai în perioada respectivă să ai o pilă , maică-mea s-a dus la familia respectivă și a vorbit să mă primească la muncă. Zis și făcut. Am uitat să vă spun că eram în vacanță. Ei și uite așa m-am angajat…
Prima zi de muncă.
Vreau să vă spun că eram atât de emoționat de parcă mă duceam în tabără. Mi-am pregătit de cu seara hainele, un mic pachețel de mâncare, o sticlă cu apă, adică tot ce mi-a trecut prin cap că mi-ar putea folosi. Și ce eramai important mi-am pus într-o punguliță transparentă ”de un leu”, un carnețel. Negru legat în mușama lucioasă. Mirosea a nou… Un pix metalic, cu două culori… Și un calculator (nu un computer ci o socotitoare…). Dacă atunci aveai un calculator e ca și cum ai avea acum scuter. Cred că vă dați seama că eu mă pregăteam de o slujbă de birou. Că doar fusesem foarte bun la școală. Și eram sigur că asta contează în viață.
Și la ora 6 am plecat cu pas zglobiu spre muncă. Am ajuns la depozit primul. Cu vreo 10 minute înainte de ora de deschidere. Și stând pe un butuc am avut ocazia să îmi studiez viitorii colegi, pe măsură ce apăreau la poartă. O adunătură de țigani slabi, uscați și murdari. Vorbeau tare și aproape toți aveau câte un chiștoc de țigară fără filtru în colțul gurii. Cei care nu aveau țigară, aveau inevitabil un chibrit. În gură.
La ora 6.30 s-a deschis poarta depozitului. Am rămas acolo stingher, sprijinit de un stâlp, așteptând pe cineva să mă recunoască și să mă cheme înăuntru. Lucru care s-a întâmplat. Foarte repede. Adică a venit gestionarul. Și m-a măsurat din cap în picioare. Nu mi-a spus nimic. Absolut nimic. Doar că a zăbovit cu privirea un timp îndelungat asupra punguței mele transparente cu pix, notes și calculator… S-a întors și a intrat înapoi în depozit. De unde a ieșit Ghiță. Care aveam să aflu mai târziu era second in comand. El era mâna dreaptă a șefului. M-a luat Ghiță de braț și m-a dus înăuntru. Mi-a arătat unde pot să îmi las lucrurile Adică punga. Cu notesul negru, lucios și nou, pixul cu pastă de două culori și calculatorul… Și eliberat de povara bagajului am ajuns într-o hală imensă unde erau stive de conserve. În cutii din PFL umplute cu rumeguș. Și mi-a arătat Ghiță al meu ce aveam de făcut. Adică de cărat. Trebuia să car niște lăzi vreo 20 de metri, de la o stivă la o mașină. Și am făcut asta toată ziua. Am cărat exact 167 de lăzi de borcane cu tocană de legume. Toată ziua. Și asta am făcut 3 luni de zile. Am cărat lăzi cu borcane. Eram 7 oameni. Eu aveam mai multă școală decât ceilalți la un loc. Aproape dublu. Sau altfel. Doar 3 știau să scrie. Era unu care nu știa nici să numere. Când era zi de salar venea nevastă-sa după bani. Frumos colectiv. Dar dacă e musai, e musai! Am lucrat că nu aveam altă alternativă. Dar știți ce era mai drăguț? Calculatorul pe care l-am dus în prima zi la muncă (numai în prima zi) l-am luat împrumut de la un prieten. Aveam și eu un calculator. Doar că al meu era simplu. Cel pe care l-am împrumutat era științific. Adică avea sinus, cosinus, tangente, radical de ordinul n…. Exact lucrurile de care aveam nevoie la cărat lăzi…
Respecte!!!
Savuros! Va (te) citesc cu placere, Gaben!