Tinerel fecior fiind îmi duceam traiul reparând televizoare. Aveam o mică ”secție” că asta era titulatura pe vremea aceea. Ca să aveți un reper, acțiunea se petrecea în anii 93-94 când în țară intrau camioane de televizoare  second aduse din toate țările unde televizorul color încetase de mult să fie un lux. Principala problemă pentru mine ca și depanator era lipsa pieselor pentru reparații, pentru că se aduceau atât de mult modele încât furnizorii (puțini și fără putere financiară) nu putea aproviziona în timpi rezonabili necesarul de componente electronice  din piață. Cum sunt (sau mă cred un băiat descurcăreț) am găsit un furnizor pe componente în Germania dar ei nu vroiau să trimită marfa în România și eu nu aveam cum să o plătesc. Nu exista la ora aceea (sau nu găsisem eu) nici o modalitate de a trimite bani din țară. Compromisul a fost până la urmă să le trimit comanda, urmând ca ei să ne trimită marfa la în unul din depozitele lor dintr-o țară cât mai apropiată. Și pentru că pe vremea aceea toată lumea mergea în Polonia drumul era super ieftin și aveam câțiva prieteni care făceau bijniță cu care puteam merge, am decis de comun acord să plătesc marfa și să o ridic personal din această țară.

Zis și făcut. Ca să vă mai minunați odată comanda o trimiteam în Germania prin TELEX adică un fel de fax dar care avea prins în fund o mașină automată de scris. Era cât un frigider și singurul exemplar era la Banca Națională.

Tovarășul meu de călătorie urma să fie Sancho Panza. Nu ăsta era numele lui adevărat dar așa îl știa toată lumea. Să vă explic. Era foarte înalt, slab cu o pereche de ochelari din aceia cum poartă pensionarii cu ramă groasă din plastic și cu lentile ca și fundul la sticla de bere. Șira spinării avea formă de S și își ținea tot timpul umerii trași tare în față și capul lăsat pe spate. Arăta ca un cocostârc și aveai impresia că în orice moment are să pice pe spate. Era și foarte stângaci și nu avea toate țiglele pe casă dacă înțelegeți ce vreau să spun. Numele de Sancho i se trage dintr-o seară când ca orice fecior a băut mai multe pahare de bere decât putea duce. Văzând a meu că îl mai ascultă picioarele și-a căutat un mijloc de transport către casă. Și și-a găsit o răpciugă de cal care dracu știe cum ajunsese să pască într-un parc de peste drum de barul unde al meu fecior petrecuse. Nu pot să vă spun cum s-a urcat pe cal și cât a durat. Ce pot să vă spun că după ce s-a urcat, calul a luat-o la un trap sănătos prin centrul orașului. Fiind foarte înalt și calul foarte mic picioarele aproape îi atingeau pământul. Și dacă tot era călare lui Sancho i s-au trezit toate sentimentele primare și a început să urle cât îl țineau plămânii:

- Eu sunt călărețul singuratic! Eu sunt călărețul singuratic!